ramada brasov

Rezoluțiile, tranziția și fumătorii de la Nuka Bistro

Nuka Bistro

Am hotărât să începem seria editorialelor pentru a trata ceva mai direct teme care reies discret sau evident din articolele noastre sau pur și simplu subiecte care își merită propriul topic. Nu am vrut să încep cu un articol despre rezoluțiile anului 2014, pentru că am senzația că, de când a început anul nu facem altceva decât să vorbim despre cum o să fim noi grozavi dacă urmăm papirusul celor 1001 dorințe febrile pentru un nou început. Poate are legătură cu trăsăturile noastre ca și popor – mulți analiști politici susțin că suntem încă într-o perioadă de tranziție, chiar dacă de la revoluție au trecut peste 20 de ani. La fel suntem și noi atunci când vine vorba pe bune de a pune în aplicare teoria, proprile planuri, religia sau legislația.

Kaja Tanya, mic tratat de prietenie multiculturală

kaja_tanya_cluj_meniu

Asta a fost experiență păstrată de mine pentru mine, dar azi, dintr-un pustiu de bine, m-am hotărât să renunț la egoism și să o împărtășesc cu voi.

Cum accesele de spontaneitate mă lovesc brusc, cam rar și ireversibil, mi-am exprimat sincer și ferm lipsa de interes pentru petrecerea timpului în propria-mi bucătărie în schimbul unei combinații fericite, îmi doream eu, între un prânz târziu și o cină gustuoasă. Cum greu mai renunț la ceva din moment ce mi-am propus, dar împinsă mai mult de lipsa acută a vreunei idei salvatoare și a inițiativei în bucătărie, mi-am zis să canalizez inițiativa spre un restaurant din oraș.

Și nu mi-am ales o zi mai bună, decât una cu iz tomnatic, cu ploi mărunte și interminabile, așa cum au fost cele din imediata noastră apropiere temporală, dacă stați să vă amintiți puțin, asta dacă nu cumva soarele din ultimele zile v-a păcălit atât de tare încât să aveți impresia că afară e vreo vară-hibird în ediție limitată.

Karma it’s a bitch!

Desigur că soarta are propriile metode de răsplată pentru toată lumea, dar nu am înțeles exact de ce m-a luat la bani mărunți tocmai pe mine.

Am făcut documentarea de acasă, am stabilit traseul optim din punct de vedere al timpului personalizat pentru calitatea drumurilor din Cluj, de parcă urma să plec în expediție nu să iau cina pe undeva prin centru. Eram eu și redescoperirea orașului. Entuziasmul meu avea să se sfârșească în mod brutal și fără să mă anunțe. Bucurându-mă de experiența nemaipomenită ,,mergând prin ploaie fără umbrelă” (asta pentru că am renunțat demult la ea deoarece în copilărie o pierdeam tot timpul) și ajungând la locul știut… “fatalitate!” locul nu mai există.

Informațiile pe care l-am găsit eu pe pagina celor de la Picccadilly Pies and Wine sunt cam vechi. Ajunsă acolo constat că locul fizic există (că doar nu s-a apucat nimeni încă să dărâme clădiri vechi de pe strada Inocențiu Micu Klein), însă sub cu totul alt nume și cu totul alt concept. Puțin timorată, însă mai degrabă preocupată de ploaie, pornesc către restaurant Via care se afla în imediata mea apropiere. Nu găsesc loc. O fi fost din cauză că mi-am dorit să fiu spontană sau din cauză că era ora 20.00? Probabil o combinație bine dozată între cele două.

Nu e mare supărare, așa că pe aceeași stradă găsesc rapid restaurantul Kaja Tanya, resturant express, după cum văd scris cu litere de-o schioapă chiar la intrare. Nu e tocmai un restaurant ceea ce am găsit înăuntru, în sensul că e cel mai mic restaurant pe care l-am văzut. Cu două mese și alte câteva locuri la bar care pot fi adaptate, e chiar un restaurant atipic.

Locuri mici, așteptări mari

Consultând meniul scris cu creta pe tablă ce venea cumva în extensia celui tradițional, nu pot să nu observ motivele din folclorul maghiar de pe pereți.

kaja_tanya_cluj_2

sursă: facebook.com/kajatanya

Îmi aduc aminte de ,,Poveștile din Folclorul Maghiar” pe care le vizionam fascinată în copilărie, dar asta e cu totul altă poveste. Un lucru de remarcat care nu poate fi trecut cu vederea este acel ceva pe care îl au toate locurile mici. De parcă “mic” ar fi sinonim aproape întotdeauna cu familiar și călduros. Mă hotărasc greu la ce anume îmi doresc să mănânc și aleg, pentru început, guacamole cu pâine prăjită. Iată că dacă numele locului și motivele din decorațiuni sunt maghiare, mâncarea e ceva mai mult decât atât pentru că nu cred să aibă vreun specific bine delimitat.

Am fost puțin dezamăgită pentru că mă așteptam să mănânc guacamole cu bucăți întregi de avocado și nu sub formă de pastă, dar bănuiesc că 2 experiențe nu ar trebui să fie identice, altfel nu aș mai avea nimic de învățat din ele.

kaja_tanya_cluj_3

sursă: facebook.com/kajatanya

În timp ce mă mai dumiresc eu în legătură cu acest loc, deja încep să apară oameni unul câte unul să se așeze la celelalte 2 mese rezervate. Atmosfera de la Kaja Tanya se înviorează, oamenii vorbesc tare, râd, vin și salută gazda din bar, căci așa mi s-a părut că s-a comportat cea de acolo în tot timpul în care mi-am așteptat felul principal. Mi-a plăcut grozav de mult acest aspect pentru că în momentul în care te afli în mijlocul unei astfel de atmosfere, înconjurat de astfel de oameni, e imposibil să nu rezonezi imediat cu sentimentul de apartenență chiar dacă oamenii aceea îți sunt niște necunoscuți. Îmi place pentru bizarul situației de la început, și mai apoi pentru cum reușește să te facă să te simți în largul tău.

Mai departe am ales curry de năut cu orez și chiar m-a surpins cantitatea porției. Mă așteptam la iute, dar am rămas suprinsă și de acest detaliu. Îmi place foarte mult năutul, dar nu știu dacă l-aș mai încerca în această combinație ca la Kaja Tanya.

And the award goes to…

Ajung la desert. Mai exact la brownies cu înghețată care, de altfel, împreună au fost piesa centrală. Știu, era foarte previzibil, dar grozavă previziune! Înghețata de vanilie se combina perfect cu blatul de brownie “home made” și cu ciocolată fierbinte din interior. Consistența blatului a fost plăcută, iar cu înghețata de vanilie nu s-au zgârcit la calitate și nici la cantitate.

sursă: facebook.com/kajatanya

sursă: facebook.com/kajatanya

Cu riscul de a mă repeta, trebuie să zic că atmosfera era tare tare plăcută și oamenii tare frumoși, o mică comunitate pestriță și prietenoasă ce creștea pe măsură ce felurite persoane se tot strângeau înăuntru. Meniul e foarte posibil să nu mai fie același pentru că am observat că se schimbă mai mereu.

La Kaja Tanya seara mea s-a încheiat în cel mai plăcut mod și am ieșit de acolo simțându-mă mai bine. Chiar dacă afară ploaia nu se oprise,  dar nici nu mai conta.

El Celler de Can Roca: cel mai bun restaurant din lume în 2013

El_Celler_de_Can_Roca_exterior

Într-un articol precedent vorbeam despre faimosul Ghid Roșu, despre lupta bucătarilor pentru supremație și goana după stele Michelin și uite așa am dat peste acest restaurant, El Celler de Can Roca. Din toate filmulețele văzute și recenziile citite, eu chiar cred că merită un mic detur pentru o experiență culinară unică.

Evoluție spectaculoasă

El Celler de Can Roca este cel mai bun în 2013. Nu o spun eu, o confirmă experții și criticii culinari. Acesta s-a clasat în fruntea clasamentului celor mai bune 50 de restaurante din lume în acest an, un clasament realizat de  revista Restaurant.

interiorul restaurantului

Privind înapoi, în trecutul restaurantului, descoperim o evoluție la începutul anului 2006, când s-a poziționat abia pe locul 21, apoi în 2009 ajunge pe locul 5, în același timp obține cele 3 stele Michelin, urmând ca în anul 2010 să fie clasat pe locul 4. Doi ani la rând este clasat pe locul secund, în urma restaurantului danez, Noma.

Mulți critici culinari care au trecut pragul restaurantului spaniol, au declarat El Celler de Can Roca ca fiind o combinație perfectă între elBulli și Noma, care la rândul lor două sunt restaurante de top.

Un restaurant de familie. Tradiție și excelență

El Celler de Can Roca este un restaurant situat în Girona, un oraș spaniol din zona Catalonia. Acesta a fost deschis în 1986 de cei trei frați Roca chiar lângă restaurantul principal al părinților lor, Can Roca, care era deja deschis încă din 1967. Joan Roca, cel mai mare dintre frați, este bucătar șef, Josep Roca este sommelier  iar cel mai mic dintre frați, Jordi Roca, este patiser șef.

fratii Roca

“The Roca brothers: Three heads and one hat” (via cellercanroca.com)

La sfârșitul anului 2007 restaurantul s-a mutat într-o clădire modernă, la 100 de metri de vechea clădire, care încă mai este folosită pentru staff. Aspectul noului loc contrastează cu meniul sofisticat prin design interior și mese aranjate simplu. Pe fiecare masă sunt puse trei pietre (roca= sp. Piatră) care îi reprezintă pe cei trei frați Roca.

Mă gândesc că a ajunge acolo și  a rezerva o masă este mare lucru, având în vedere faptul că există aproximativ 3.000 de cereri, iar lista de așteptare pentru o masă a crescut de la 10 săptămâni la un an, declara Josep Roca, unul dintre frații care dețin restaurantul. În condițiile în care restaurantul are o capacitate de 45 de persoane.

Meniul. Tradiție catalană cu un twist modern

De ce merită oare să aștepți un an pentru a servi cina într-un astfel de loc? Păi e lesne de înțeles când primește atât de multe review-uri pozitive.

Restaurantul, recompensat în 2009 cu 3 stele Michelin, este combinația perfectă între bucătăria tradițională catalană și cea modernă, moleculară, caracterizată prin creativitate. Felurile de mâncare au fost atent alese și create de cei 30 de bucătari, în frunte cu cei doi bucătari șefi, Jordi și Joan.

La intrare clienții sunt întâmpinați cu o selecție de 5 gustări care prezintă arome specifice din diferite colțuri ale lumii. De exemplu, o mică bilă de pește aromat și înghețat învelit în unt de cacao reprezintă gustul exotic al Thailandei.

micile gustari cu arome din toate colturile lumii

Meniul, după cum am mai spus este o combinație între bucătăria tradițională catalană și gastronomia modernă moleculară. Deci printre felurile tradiționale de mâncare care conțin porumbel, porc , lobstar (nr. homar) și multe preparate pe bază de pește, regăsim și feluri de mâncare neobișnuite precum măsline caramelizate servite pe un arbust de bonsai sau calamar înghețat cu nitrogen lichid apoi transformat în sticksuri crocante.

masline caramelizate pe un arbust bonsai

A, și uitasem să menționez că în restaurantul fraților Roca se regăsesc și feluri de mâncare și deserturi inspirate  din aroma unor parfumuri celebre precum Lancome, Bulgari sau Carolina Herrera. Un spray de parfum este pulverizat în timp ce clienții mănâncă. Asta chiar este o experiență culinară… neobișnuită.

Pe lângă acest meniu sofisticat, El Celler de Can Roca se poate mândri cu o colecție de 60.000 de butelii de vin.

Eu am rămas de-a dreptul impresionată, atunci când m-am documentat în legătură cu tehniciile bucătarilor,  felurile de mâncare spectaculoase, dar și atitudinea relaxată și modestia pe care o au frații Roca atunci când vorbesc despre gastronomie, succes și performanță. Atitudine pe care mi-ar plăcea să o regăsesc mai des și pe la noi.

City break în Târgu Mureș: Atemporalitatea și chelnerii de La Teo

restaurant_la_teo_targu_mures

Restaurant La Teo, italiano aproape vero

Săpămâna trecută vă spuneam că mă voi întoarce în curând într-un restaurant cu specific italienesc. Am și făcut asta, doar că nu în Cluj, ci în Târgu Mureș.

Am văzut în ultimii ani în revistele glossy, la sugestii de vacanță, faptul că invariabil întâlnim doi termeni: ,,city break’’ și ,,bird watching’’. Adică excursie în alt oraș și uitat după păsări, doar că în engleză. Eu am fost, practic, într-un mic city break și mi-a plăcut, chiar dacă despre Târgu Mureș nu mi-am putut face o părere, neapărat. Mi-a plăcut mall-ul lor din centru, e mai trist decât mall-ul din Deva și credeți-mă, e foarte greu ca ceva să fie mai trist decât mall-ul din Deva. Mi-am petrecut două ore într-o cafenea din mall, care arăta ca și mașina lui Bruce Willis din Al 6-lea element, doar că o variantă portocalie. Din plexiglas.

După care am mai petrecut o jumătate de oră în Diverta, unde am citit 20 de pagini dintr-o carte despre un tip foarte bogat de la Hollywood care avea o cramă de vinuri foarte scumpe și o nevastă frumoasă, dar vinurile i-au fost furate, așa că a angajat un avocat și o expertă în vinuri, care spre mare surprindere a cititorului au sfârșit prin a fi împreună.

După care am căutat un loc în care să mănânc, o prietenă dragă îmi tot spunea despre mâncarea italienească dintr-un restaurant deschis de un tip care își petrecuse foarte mulți ani în Italia și care s-a întors și a deschis un local în care chiar el gătește. Restaurant La Teo e aproape de centru, chiar vizavi de cetate și nu știu de ce, credeam, mai bine spus intuiam, că este un loc mic. Am fost destul de surprinsă să găsesc un restaurant mare, cu o capacitate de 120 de locuri.

Mi-a plăcut foarte tare momentul în care am intrat și știu că e destul de amuzant și deloc elitist, dar când eram prin gimnaziu și citeam tot ce-mi pica în mână, așa îmi imaginam restaurantele în care mergeau oamenii bogați. Într-un bestseller standard din anii ’90, cu femei puternice și bărbați superbi, care ori conduc companii farmaceutice, ori cele mai mari hale industriale de pe 99 de planete, mereu veți găsi un restaurant descris așa: lemn închis la culoare, canapele de piele, poate și tapet, mese de două persoane și muzică bună, care mereu completează discuții.

Știu că sunt o naivă, dar mie chiar îmi crește inima când sunt într-un loc și aud Ella Fitzgerald, aș putea la fel de bine să-mi scot toți banii și să îi dau oricui pune muzica ei în restaurante.

De ce contează muzica?

Dacă tot povesteam despre muzica de Kiss FM de la Piazzetta și de televizorul care era pus pe MTV, aici am rămas plăcut surprinsă, pentru că TV-ul era lăsat pe Paprika TV și aveam senzația că muzica mergea așa de bine cu lemnul de cireș (pentru care aș fi băgat mâna în foc că e de nuc), de parcă ieșea din el și plutea cumva pe suprafața lui.

Pentru mine contează foarte mult muzica într-un loc, știu ce îmi place să aud și care sunt combinațiile universal valabile cu ajutorul cărora nu ai cum să dai greș într-un local. Nu înțeleg de ce nu sunt proprietarii mai atenți la asta, nu spun că mă duc într-un restaurant să ascult jazz și să servesc crenvuști cu muștar (ca anumite vedete autohtone), dar apreciez momentul în care iau paharul de vin în mână, discut cu cineva și aud discret note frumoase.

restaurant_la_teo_targu_mures_2

sursă: lateo.ro

Așteptarea nu înseamnă mereu meditație

A sosit momentul să comandăm, a sosit ca și returnările pe proiecte europene, mai încet că drumurile sunt lungi și opririle dese. Meniul este tot complet în italiană, îl puteți găsi și pe site, este același.

Eu mi-am comandat Orata al cartoccio, adică doradă la cuptor cu cartofi, roșii, măsline și capere. După o vreme bună de când am făcut comanda chelnerul a venit să mă anunțe că au doradă, doar că e la un alt gramaj mai mare – 400 de grame – și că pot să iau biban. A insistat puțin, așa că mi-am zis că e ok orice fel de pește, atâta vreme cât nu se transformă înapoi în pâine. Persoana care m-a acompaniat a zis că-i face cu ochiul fusilli tonno e olive și a comandat în consecință.

Apoi am așteptat o vreme bună până a fost gata comanda, peste jumătate de oră. Peștele, care dacă a fost proaspăt pescuit își justifică întârzierea, a avut cam același gramaj (deci am fost avertizată degeaba), dar ca și gust și consistență nu am nimic de reproșat, a fost într-adevăr foarte bun cu totul.

Pe urmă au urmat alte perioade de așteptare și în general așteptarea serviciilor într-un restaurant nu e ca și așteptarea în dragoste, când ți-e dor și ai parte de o așteptare frumoasă și incitantă. Nu. E doar iritant să fii rugat să aștepți după factură încă 20-30 de minute, după ce timpul estimat doar comenzii și ,,servirii’’ (cum ar spune foarte corect românii) a depășit o oră jumătate și nu din cauză că ai mestecat cu un singur dinte valid, ci pentru că pur și simplu în anumite locuri personalul e ceva mai atemporal.

În schimb, eu mereu admir locurile în care vinul se servește în pahar de vin, dacă tot vorbea Kata despre pahare săpămâna trecută. Știu e foarte trist că ajungi să apreciezi că primești vinul în paharul care îi este destinat, dar din păcate sunt o mulțime de restaurante, în care acest lucru banal nu se întâmplă încă. La restaurant La Teo, s-a produs surpriza: vinul alb a fost pus în paharului lui.

Dacă stau bine să analizez, nu cred că masa de două persoane, care a ajuns undeva la 80 de lei, și-a meritat banii.

Nu a fost neapărat cea mai relaxantă experiență. Aș vrea ca într-o zi să mă întorc și personalul să-și fi schimbat atitudinea, cam pe măsura spațiului și a mâncării, nu de alta, dar e păcat ca atunci când premisele sunt atât de bune, concluzia să nu fie tocmai în același ton.

Dacă lucrurile se vor întâmpla la fel în orice oraș din România sau cu orice restaurant italienesc, atunci voi transforma următorul city break în bird watching, presupun că așteptarea unei păsări e ceva mai incitantă, decât cea a unui bon fiscal cu factură atașată. Se pare că și un restaurant italienesc cu mai multe aprecieri pozitive se lasă așteptat, probabil că a făcut un country break și din acest motiv nu îl găsesc sau poate nu am ajuns eu unde trebuie deocamdată și vreau să cred că despre asta trebuie să fie vorba.

La Piazzetta – o confuzie de specific

la_piazzetta_cluj

O să treacă foarte mult timp până când voi înțelege de ce patronii de baruri și restaurante au senzația că e suficient să apeleze la un designer pentru a-și amenaja localul. Gestul e foarte frumos, într-o țară care traversează tranziția de 23 de ani și care pare extrem de greu de educat, dar totuși, să nu ne lăsăm induși în eroare.

Nu orice loc cu nume care se dorește a fi italienesc și care servește bruschette, intră în categoria restaurantelor cu specific italienesc. Cum spuneam, aud foarte des atunci când mă plâng într-un fel sau altul, replica: ,,da, dar e frumos!’’. Și pisica mea e frumoasă, asta nu înseamnă că e și deșteaptă. În fond, e de apreciat efortul cuiva de a crea o atmosferă, dar acest lucru ar trebui să vină în completarea mâncării și al specificului, nu invers. Din punctul meu de vedere, un loc poate arăta ca și grădinile antice ale Babilonului, care să se afle pe Eroilor, dacă mâncarea are gust ca și zacusca din borcanele rămase în cămară, din primul meu an de facultate, cred că voi sări peste prânz și mă voi bucura de specificul italian, în timp ce voi aștepta să se fiarbă niște ravioli la mine în bucătărie.

Vara aceasta mi-am petrecut aproape două săptămâni în Italia, din care câteva zile doar în Roma într-o vacanță cu prietenele mele. Am mâncat doar mâncare italienească, de la tortellini cu brânză dulce, până la prosciutto și mozzarella proaspătă, preparată chiar de restaurantul respectiv. Indiferent despre ce a fost vorba, mereu am încercat să fiu corectă, niciodată nu am redus calitățile unui lucru, doar de dragul de a o face, dar în cazul restaurantului La Piazzetta, din păcate nu prea pot găsi ,,the thing’’ și nu pot urmări tiparul recenziilor mele, pentru că nu am povestea, sau și dacă o am, este una contemporană și deloc încărcată de pozitivitate mitică.

Când Monitorul Oficial doarme

Pe site-ul lor oficial meniul este tot cel vechi, chiar dacă în restaurant a fost schimbat și mi se pare normal, până la urmă e de datoria Monitorului Oficial să îi țină la curent pe clienții tăi când vine vorba de schimbări. Tu ai site, ai decor, ce mai contează mâncarea, cum livrezi informația clienților sau cât de facil le este lor să ajungă la tine?

Așadar, pe acest site neupdatat, am citit următorul lucru:

Intra in atmosfera boema a piazzetelor italienesti, unde aromele si decorul te aduc mai aproape de traditii si de farmecul vremurilor de altadata. La Piazzetta din Cluj Napoca, te transpune in urbea romantica a civilizatiei romane, un loc cu cladiri ce emana cultura si creativitate. sursă

Am încercat să-mi amintesc care lucru din decor mă ducea cu gândul la civilizația romană, cred că din zelul începutului, cei care s-au ocupat de prezentarea pe site au încurcat, puțin mai tare decât era nevoie, ițele istoriei. O mică confuzie scuzabilă între decorul florentin și venețian din perioada renascentistă și decorul roman de început de mileniu 1. Pe mine decorul m-a dus cu gândul la filmul de comedie românesc Bădăranii, adaptare după celebra piesă a lui Carlo Goldoni, un film care potrivit Wikipedia, a fost văzut de către  2.785.443 de oameni până în anul 2007.

la_piazzetta_cluj_detaliu_decor

Coloane ionice și corintice eu nu am văzut în acest celebru restaurant clujean, e posibil să nu le fi văzut eu și ele să existe, poate că îmbătrânesc, dar mă îndoiesc că simțurile mă trădează într-o asemenea manieră. Ce pot să zic? Păcat că a fost deschis după ce s-a turnat serialul Roma, dar până la urmă istoria romană nu se termină cu Marc-Antoniu, eu zic că ar merge o adapatre istorică contemporană, turnată La Piazzetta.

,,E mozzarella, domnișoară’’

Am tot vorbit despre decor, acum să vedem cum stă treaba cu mâncarea. Am citit mai multe recenzii negative legate de acest aspect și de meniu, chiar și de forma acestuia de prezentare.

Meniul a fost schimbat, nu știu de cât timp, dar arată bine, cred că au dat un ochi în prealabil peste meniul de la Marty Reastaurants, arată cam la fel sau pe aproape. Chelnerița a fost destul de drăguță și servirea promptă, am avut doar două întrebări pe parcurs și la ambele am primit răspunsuri de student la politehnică care n-a avut timp să învețe pentru examen, pe motiv că a fost meci.

Prima dată am întrebat ce capacitate are localul, mi s-a răspuns ,,200??…300?…de locuri, nu sunt sigură’’. Cred că și dacă nu m-ar fi informat nimeni, ceea ce oricum ar fi trebuit să se întâmple, într-o zi, stând pe sală, tot le-aș fi numărat. Până la urmă o marjă de eroare de 100 de locuri poate fi trecută cu vederea, e doar capacitatea unui amfiteatru mediu.

Mi-am comandat bruschette cu prosciutto și supă cremă de broccoli. Brushettele mi le-am comandat din nostalgie, pentru că în Italia am mâncat de câteva ori prosciutto servit pe bucățele mici de ciabatta, care semănau cu gogoșile noastre. M-am gândit că nu au cum să nu fie bune, prosciutto și ruccola în aceeași combinție, par să fie o alegere bună din start. M-am înșelat, chiar dacă era și prosciutto și ruccola, pasta de brânză de pe pâine avea un gust de brânză de burduf uitată pe marginea șoselei prahovene.

Nu înțelegeam de ce e atat de sărată, așa că am întrebat-o pe chelneriță din ce tip de brânză e făcută, nu de alta dar erau atât de sărate atât pasta, cât și feliile de prosciutto, încât m-am temut că în organismul meu nu va mai avea loc procesul de osmoză dacă voi termina totul din farfurie. S-a întors după 10 minute cu răspunsul de o mie de puncte, demn de ruletă rusească: ,,E mozzarella, domnișoară’’. Desigur și eu sunt Lady D pe iahtul lui Dodi Fayed. Sunt sigură că era ori o pasă mai veche făcută de ei din ceva sortiment de brănză de oaie, ori o pastă gata cumpărată pe modelul Allmette. N-am putut să le mănânc, dar m-am bazat pe supa cremă de broccoli. Ador supele creme, de când am mâncat o supă cremă delicioasă de morcovi în Franța. Nu mi-am dorit, dar deloc, să fie și acest fel o dezamăgire.

Din păcate… a fost. Din supa mea cremă de broccoli doar 0,9% a fost broccoli, atât cât să-i dea culoarea verde, presupun, cu toate că îi spuneam persoanei cu care mă aflam la masă, că e la fel de posibil să fi băgat și jeleu verde în ea, așa pentru efecte speciale. Am simțit în schimb gust foarte puternic de gulie, ori cărărabă cum îi spune bunică-mea. Avea gustul apropiat de sosul de gulie cu smântână și făină, doar că avea foarte mult lapte, era un fel de milkshake din gulii, doar că verde.

De această dată nu am mai întrebat ce conține, m-am temut că o să-mi spună că am în farfurie roci prelevate de robotul Curiosity de pe Marte și oricât de indulgentă aș fi, nu îmi doresc ca inteligența să-mi fie insultată de mai multe ori într-o zi, că se supără și atâta cât e, mă părăsește. A, și am mai băut o limonadă cu mentă care a fost foarte bună, chiar echilibrată, servită în carafă micuță, cilindrică de vin pentru masă. Nu că aș avea o problemă, mi se pare o idee plină de inovație, dar mi-ar plăcea să știu de unde vine moda asta ,,pahare-normale-less?

N-am înțeles, din nou, de ce plasmele sunt pe MTV și de ce muzica e de Hit Radio? S-a gândit atât de mult decorul acesta „roman”, dar de piațetă veritabilă, și acum trebuie să o ascult pe Ami, care o imită nefericit pe Amy Winehouse când mănânc prosciutto cu Almette? Păi e frumos?

la_piazzetta_cluj_sala_mese

Acestea fiind spuse, presupun că nu voi mai trece pe La Piazzetta în curând, cel puțin nu până se schimbă vizibil ceva în bine, dar până atunci cred că am descoperit un alt restaurant cu specific italienesc, pe care vreau să îl încerc pentru a vă vorbi despre el.

Apropos de standardele italienești, ultimul număr al revistei GoodFood este axat pe mâncarea italienească și am citit o chestie, despre care mai auzisem, cum că, restaurantele cu acest specific, care se respectă, întotdeauna vor servi uleiul de măsline și oțetul balsamic, în recipientele lor originale, pentru a-i confirma clientului calitatea, dar și pentru a nu sprijini acest tip de produse contrafăcute.

Da, știu că specificul italienesc se bazează în foarte mare măsură și pe decor și ambianță și e de admirat străduința unui local de a crea atmosferă, dar până la urmă, cum spuneam și mai sus, acest aspect ar trebui să vină doar ca o formă de susținere a meniului. În România patronii trebuie să înțeleagă că un restaurant n-a oferit nimic, dacă mâncarea e scumpă, ori proastă, ori ambele, dar decorul e frumos. Aceste situații pot fi oricum remediate și sper să se întâmple asta, e foarte ok să primești critica constructiv, în fond nu noi, clienții, vom rămâne cu datorii pentru că tu ca și manager de local nu ai înțeles la timpul potrivit că așteptările oamenilor cresc și chiar pe bună dreptate.

E un fel de web 3.0, doar că al serviciilor, chiar dacă clientul vine la tine, tu vii de fapt la el și e foarte important să-l știi acolo, să știi nu că l-ai impresionat, dar că l-ai mulțumit într-o măsură suficient de mare, încât el să mai revină și să te recomande și prietenilor.

sursă foto

Stele Michelin și gesturi extreme. Istoria ghidului roșu

sursă: luxuo.com

La început un ghid menit să ajute șoferii  să aleagă o cazare decentă și o mâncare bună în timpul călătoriilor prin Franța, astăzi a devenit un etalon pentru calitate, mâncare high-class și recunoaștere internațională. Evoluția fantastică a ghidului Michelin, căci despre el este vorba, a contribuit mult în gastronomia mondială și la tendința tot mai mare a bucătarilor spre perfecțiune.

Nu mulți sunt cei care-și permit să se delecteze cu feluri de mâncare de avangardă din gastronomia moleculară spre exemplu, în care bucătăria se poate confunda cu un laborator chimic. De fapt asta pretinde Michelin astăzi: perfecțiune, calitate, exclusivism.

sursă: swicthedonmedia.com

sursă: swicthedonmedia.com

Bizar sau nu, aflăm că acest ghid este publicat încă de la 1900 de frații  André și Édouard Michelin, cei care dețin compania producătoare de anvelope cu același nume. Scopul ghidului era de a crește calitatea experienței automobiliștilor care vizitau Franța.

Lupta pentru perfecțiune

La început ghidul conținea informații despre întreținerea mașinii, liste cu dealeri de benzină, mecanici dar și adrese ale unor restaurante și hoteluri. Acesta era distribuit gratuit până în anul 1920.

Pentru că partea dedicată mâncării devenise atât de populară, Michelin a înființat o echipă de inspectori care vizitau în secret restaurante și le dădeau note pe baza a trei factori, cunoscutele stele Michelin de astăzi.

Astfel, în ierarhia Michelin, o stea înseamnă un restaurant foarte bun în categoria sa, iar două stele reprezintă un restaurant pentru care merită să faci un ocol în timpul unei călătorii. Cel mai înalt rang, cel de trei stele, desemnează un restaurant cu o bucătărie excepțională care merită un drum special pentru calitatea mâncării și a servirii. Adesea foarte scump și cu o listă diversificată de vinuri.

sursă: commons.wikimedia.org

sursă: commons.wikimedia.org

În fine, acest sistem de clasificare s-a extins rapid, în primă fază în Paris, mai apoi în Europa și în toată lumea. Astăzi mii de restaurante sunt inspectate în fiecare an de experții Michelin.

De exemplu, în ediția franceză a ghidului din 2009 au fost incluse 3 531 restaurante însă doar 548 dintre ele au primit stele Michelin.

Pentru a păstra acurateţea recenziilor, inspectorii Michelin revizitează fiecare restaurant periodic. Ca exemplu, compania afirmă că inspectorii săi revizitează toate restaurantele din ediţia franceză a ghidului la fiecare 18 luni, iar restaurantele distinse cu stele chiar mai des de atât.

Cât de relevant mai este astăzi totuși faimosul ghid Michelin? Bătălia se dă pe două fronturi. Una este cea a bucătarilor în asccensiune, aspiranți la titlul de “Chef cu trei stele Michelin”, prinși în lupta nebună pentru supremație, recunoaștere a muncii și creativității lor, iar alta este a bucătarilor deja consacrați,care trebuie să se lupte pentru a menține și a demonstra de ce merită statutul de Top Chef.

Stele Michelin și gesturi extreme

Supuși presiunii mediatice și a concurenței mulți bucătari faimoși au renunțat la stelele lor, ori au decurs la gesturi extreme. Bernard Loisseau, un renumit bucătar francez, s-a sinucis în 2003 de teama că ar putea pierde cele trei stele Michelin.

Perfecțiunea? N-o spun doar eu că nu există. Există însă bucătari pasionați și creativi în bucătărie, cu spirit de competiție,apoi există o istorie de mai bine de 100 de ani a ghidului Michelin, care este interesant de urmărit și citit. Iar dacă reușim să luăm masa într-unul dintre restaurantele incluse în faimosul ghid, sunt convinsă că va fi o experiență unică.

elBulli – Miracolul gândirii creative

sursă: elbulli.com

În căutarea mea de subiecte și povești pentru articole, cel puțin o dată la trei căutări dădeam peste restaurantul elBulli și de numele chef-ului Ferran Adria, iar lucrul acesta se datora faimei restaurantului care timp de 5 ani a fost pe primul loc în topul celor mai bune restaurante de pe planetă, potrivit The S. Pellegrino 50 Best Restaurants.

sursă: theguardian.com

sursă: theguardian.com

Era greu de înțeles la prima lectură asupra subiectului, pentru că aflasem că acest local are doar 50 de locuri și este deschis 6 luni pe an. Restul timpului fiind dedicat creării de noi rețete. Am fost foarte curioasă, așa că în mica mea investigație am găsit două documentare despre acest loc, unul se numește elBulli. Historia de un sueno, iar celălalt elBulli – Cooking in progress. Le-am căutat și m-am uitat conștincioasă la ambele.

Desigur, ar fi momentul să vă povestesc cum sunt, din păcate mi-ar fi foarte greu, deoarece n-am înțeles aproape nimic, fiind în catalană, limbă care mi-e la fel de cunoscută cum mi-e și cantoneza. La un moment dat în Historia de un sueno eram foarte contrariată, pentru că prima proprietară vorbea despre o fată și nu înțelegeam nicicum dacă a fost amanta soțului ei, ori asociata. M-am uitat totuși în continuare pentru că voiam să înțeleg atmosfera și să mă apropii de ea pentru a ști pe ce să pun accentul in articol.

Povestea acestui restaurant, dar și a chef-ului Ferran Adria sunt extrem de interesante, așa că relaxați-vă și adoptați un aer visător pentru ceea ce va urma.

Historia de amor por Costa Brava

sursă: elbulli.com

sursă: elbulli.com

În anii 50, Costa Brava, o regiune de coastă din nord-estul Spaniei, avea să fie catalogată de guvern, ca fiind o zonă foarte bună pentru dezvoltare turistică și destinații de vacanță. La sfârșitul anilor 50 un cuplu de germani, la origini cehoslovaci, Hans și Marketta Shiling au vizitat micul orășel Rosas și s-au îndrăgostit iremediabil de zona golfului Cala Montjoi, unde au hotărât să își cumpere un mic teren.

Povestea restaurantului începe, de fapt, cu licența pentru construirea unui teren de minigolf, primită în iunie 1961 de Hans Shiling. În 1963, Costa Brava era un loc extrem de popular pentru cei care erau pasionați de scubadiving, așa că soții Shiling s-au adaptat și au deschis un bar lângă terenul de minigolf. În 1964 au continuat să se extindă, oferind și mâncare, datorită unui grătar amplasat afară și a unei curți acoperite care funcționa sub forma unei săli de mese. Tot acesta a fost anul când el Bulli a început să fie manageriat de către Otto Muller.

Pasionat de gastronomie, doctorul Hans Shiling și-a început călătoriile prin marile restaurante ale Europei, căutând noi idei de rețete, care să fie ușor de adaptat într-un loc precum Rosas. În 1970, elBulli era un restaurant în toată regula, în care erau servite o mulțime de mâncăruri deja sofisticate, care satisfăceau gusturile clientelei selecte care își acosta iahturile în apropierea micului golf.

În 1975 restaurantul și-a schimbat complet conceptul odată cu venirea chef-ului Jean-Louis Neichel, care de altfel, în 1976 a adus prima stea Michelin fermecătorului local. Prin intervenția lui Hans Shiling, Neichel a ajuns să fie îndrumat de către Alain Chapel, unul dintre bucătarii care au pus bazele conceptului  Nouvelle Cuisine. Nouvelle Cuisine era curentul adoptat de foarte mulți bucătari, în special între 1960 și 1970 ca reacție la rigiditatea bucătăriei clasice franceze.

Ibitza, punct de interes între spălător de vase și chef

sursă: gq.com

sursă: gq.com

Între 1982 și 1983, Ferran Adria se afla în serviciul militar naval în Catragina. În vara anului 1983, la sugestia unui prieten, Ferran hotărăște să se angajeze la elBulli pe postul unui simplu om care spăla vesela, iar acest lucru din simplul motiv al nevoii de bani pentru o viitoare vacanță în Ibitza. În luna martie a anului următor, Ferran s-a întors ca și ajutor de chef la elBulli. A urmat o perioadă în care a resimțit condițiile pe care trebuie să le îndeplinești într-un restaurant de clasă, pentru ca în luna august să li se ofere lui și lui Christian Lutaud posibilitatea de a deveni chefi, în urma plecării lui Jean-Paul Vinay.

Perioada anului care a  urmat, a fost cum nu se poate mai bună pentru cei doi tineri bucătari, care au profitat de lunile fără turiști pentru a exploata noi idei care aveau să transforme elBulli. Lutaud și Ferran și-au început călătoriile inspiraționale, au căutat sfaturile marilor bucătari ai vremii și au fost clienții multor restaurante, sau cel puțin al restaurantelor  pe care și le permiteau.

În 1987 Christian Lutaud avea să părăsească elBulli pentru a-și deschide propriul restaurant în Alicante. Acest lucru a coincis cu perioada în care Ferran a realizat că este pasionat tot mai tare de bucătărie, iar perioada care a urmat pentru exoticul local a fost o perioadă a creativității dezlănțuite.

Atmosfera. O stare de spirit

M-am uitat la foarte multe poze și video-uri din acel loc, plus că într-un interviu dat de Ferran Adria revistei GQ, citeam faptul că ascultă Alejandro Sanz. Așa că imediat după asta mi-am spus că am găsit iar muzica potrivită pe care sa citesc și să scriu. Așa că m-am lăsat condusă de vocea minunată a lui Sanz, iar acum rog să ridice mâna sus fata care nu-i adoră vocea! Nu cred că este măcar una.

Cum spuneam, am încercat să-mi imaginez atmosfera, am citit despre asta și am aflat că locul nu este mult diferit față de cum se prezenta în 1983 când Ferran a ajuns acolo pentru prima oară. Mă gândesc că într-o zi, cândva, atunci când voi avea mulți bani, o voi lua pe sora mea și o voi duce acolo și voi face greva foamei la poartă până când vom fi primite și servite măcar cu o stridie. Citind toată povestea cred că soră-mea e omul care merită cel mai tare să ajungă acolo pentru simplul fapt că e singura persoană (în afară de Salma Hayek), pe care mi-o imaginez ca încadrându-se perfect în atmosferă.

2 milioane de rezervări pe an, capacitate de 50 de locuri

Din păcate cred că voi fi nevoită să fac greva foamei la infinit, pentru că elBulli s-a închis definitiv. În anul 1986, restaurantul a fost închis din ianuarie până în martie, urmând ca din 1987 să fie închis pentru 5 luni, pentru ca în următorii ani elBulli să rămână închis pentru clienți pe o perioadă de 6 luni, din întâi octombrie până în întâi aprilie. La început motivul a fost costul ridicat al întreținerii pe timp de iarnă când veneau foarte puțini clienți, acum pare de-a dreptul amuzant, având în vedere că în ultimii ani s-au făcut peste 2 milioane de cereri pentru rezervări pe an, iar acest lucru venind raportat la faptul că restaurantul avea o capacitate de 50 de locuri, iar singurul moment al zilei când se servea, fiind seara.

O nouă bucătărie, un nou concept și o echipă de creație

elbulli_5

sursă: elbulli.com

Restaurantul avea nevoie de mari schimbări, astfel pornind de la nevoia unei parcări și renovarea grădinii, Ferrano a hotărât că restaurantul are nevoie și de o nouă bucătărie, una mult mai mare cu o utilitate care să satisfacă standardele unui restaurant din această categorie. Dacă până în acel moment bucătăria avea 50 de metri pătrați, noua bucătărie avea să se întindă pe o suprafață de peste 350 de metri pătrați. Chiar dacă până în acel moment la elBulli mai existaseră workshopuri de gătit creativ, pentru unica dezvoltare a tehnicilor, acum ideea avea să fie dezvoltarea unei echipe de bucătari care să își dedice ideile și munca în scopul extinderii tehnicilor de gătit și expresivității pe care mâncarea unui restaurant o putea dobândi prin muncă și creație.

Din 1994 până în 1999 la elBulli au început să se țină cursuri care se întindeau pe durata a trei zile, de aici pornind și ideea unei posibile extinderi în zona de catering, lucru care s-a și întâmplat din anul 1995, prima colaborare fiind cu restaurantul Aquarium din Barcelona.

elBulli și-a continuat expansiunea până în 2011 când Ferrano Adria a hotărât să îl închidă definitiv pentru public. Unul dintre cei mai cunoscuți critici gourmet spunea pentru un articol din vanity Fair că s-a mai simțit la fel de trist doar atunci când a aflat că membrii trupei The Beatles s-au despărțit.

Totuși povestea nu se încheie aici, chef-ul Ferrano a hotărât să îl închidă doar pentru a putea pune bazele noului proiect numit elBulli Foundation. Un proiect care va permite gătitul creativ și dezvoltarea unor noi tehnici gastronomice fără presiunea termenelor limite. El a promis să dezvolte o adevărată academie pentru bucătarii cu adevărat pasionați.

sursă: luxuo.com

sursă: luxuo.com

Și eu am încălecat pe o șa și v-am spus povestea unui restaurant care nu doar că a ridicat standardele gastronomiei în ultimii 20 de ani, ci a dezvoltat noi concepte și a dus creativitatea gourmet la un alt nivel.

E minunat să ne deschidem ochii pentru a vedea firul unor astfel de povești precum cea a restaurantului elBulli, care e foarte posibil să fi evoluat așa și din simplul motiv că motto-ul chef-ului Ferran Adria a fost: ,,nu lucrez ca să fiu cel mai bun, ci lucrez ca să mă bucur de viață’’.

Cabana Vânătorilor, tradiție de peste 20 de ani în prepararea vânatului

hotel-cabana-vanatorilor-predeal4

Despre Cabana Vânătorilor am tot auzit lucruri bune care, inevitabil, ne-au făcut curioși într-o măsură suficient de mare încât să ne dorim să stăm de vorbă cu cineva din echipă. Și… într-o zi… l-am prins liber câteva momente pe chef Dragoș Bercea ca să-l luăm la întrebări! Principalele teme de discuție au fost despre Cabana Vânătorilor, de la Predeal, și mai ales recentul restaurant deschis în București.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Care sunt primele impresii după deschiderea restaurantului din București?

Ne bucurăm că avem alături de noi prieteni, clienți fideli restaurantului din Predeal și mulți curioși care vor să încerce specialitățile noastre vânătorești. Sperăm ca această nouă locație din apropierea Bucureștiului să devină un loc preferat al clienților din zonă.

Ce aduce nou Cabana Vânătorilor – Paradisul Verde în sectorul restaurației din zona Bucureștiului?

Cabana Vânătorilor aduce specificul vânătoresc – românesc pe piața din București. Noi avem o tradiție de peste 20 de ani în prepararea vânatului, o mare parte din clienții din Paradisul Verde, ne știu din Predeal. Am ales să venim în zona București tocmai din acest motiv, clienții care ne vizitau săptămânal doreau să regăsească restaurantul nostru și mai aproape.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ce ne puteți spune despre meniul restaurantului? Ce v-a inspirat în crearea lui?

Meniul “Cabana Vânătorilor” este un meniu vânătoresc, cu preparate vânătorești care nu sunt regăsite în restaurantele din București. În acest meniu am introdus și preparatele cu care eu am ajuns în finala Top Chef România, plus câteva din preparatele mele preferate. Avem în plan să organizăm diferite seri tematice în care meniul să fie schimbat, iar lunar încercăm să aducem noutăți.

Care sunt obiectivele pentru viitor în ceea ce privește acest restaurant?

Momentan, încă așteptăm și analizăm feedback-ul de după deschiderea oficială “Cabana Vânătorilor” – Paradisul Verde, un eveniment la care au participat în jur de 350 de invitați. În momentul de față în fiecare sâmbătă și duminică avem brunch-ul cu preparate specifice. Vom organiza petreceri tematice, vom profita de orice sărbătoare. pentru a oferi clienților noștri ceva nou (vom organiza mustărie, ziua recoltei, seara cu bucătărie moleculară, concerte, petreceri diverse).

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

Sursă foto

Livada – restaurant cu grădină, sentimente care transpar în folclor

livada_restaurant_cu_gradina_candelabru

Ludic între modern și tradițional

În ziua în care m-am născut, bunicul meu planta o livadă imensă de pruni. A vrut să fie un soi de cadou, ceva ce o să-mi lase mie, o parte din pasiunea lui. Am crescut la țară mai mult decât au făcut-o copiii care mergeau vara la bunici, eu mi-am petrecut aproape toată viața acolo, am iubit casa și grădina și am ajuns să cunosc aproape fiecare centimetru din sat.

Când am intrat în Livada – restaurant cu grădină am avut un soi de sentiment de melancolie domoală, am văzut coșurile pline cu mere și am simțit mirosul bucătăriei de vară, în zilele în care era plin de oameni și de viață. Mi-am revăzut via de pe deal și mi-am amintit cum îmi spunea tata să mă apropii încet ca să văd o căprioară care dormea ascunsă după niște tufe de acaț.

Livada – restaurant cu grădină este făcut, în așa fel încât, să te uiți în meniu și să te vezi copil, să te uiți la pereți și să vezi lucruri pe care credeai că le-ai uitat, iar din acest punct de vedere întregul concept și-a atins scopul.

livada_restaurant_cu_gradina_interior

sursă: facebook.com/restaurantlivada

Poate sunt eu ușor de impresionat, dar e minunat să găsești un loc care nu îți servește pe tavă elementele folclorice obișnuite, ci te lasă să le găsești într-o formă ludică, subtilă. Fiecare element popular a fost atent remodelat prin accente contemporane, brâul scos în relief de pe pereți, lădițele de fructe colorate, ceainicele, teracota barului, dar mai ales cuina de afară cu multe geamuri, atent sculptată; împreună converg către ideea stilistică de bază a locului.

livada_restaurant_cu_gradina_cuina

sursă: facebook.com/restaurantlivada

Spațiul este extrem de aerisit, o raportare creativă la tradiție, pereții albi, simpli, împletirea reușită între verdeață și lemn, iar pe alocuri nuanțe minimaliste, fac din Livada, nu doar un loc autentic, ci și un loc încărcat de sentimentalism natural.

livada_restaurant_cu_gradina_detaliu_mandre

sursă: facebook.com/restaurantlivada

Arhitecții Radu Călin și Sebastian Mîndroiu au gândit spațiul exterior ca fiind o continuare directă a spațiului interior. Terasa, care a reprezentat unul dintre locurile preferate ale clujenilor în această vară, dispune de 450 de locuri și îți inspiră relaxarea unei zile fără griji la țară. Chiar și chelnerii poartă șorțuri cu imprimeu popular, iar vasele în care se servește supa, sunt blide mici, colorate, din metal. În baia fetelor sunt agățate multe mături, ceea ce m-a făcut să mă întreb oare cum o fi la băieți? Sper, pentru liniștea mea, ca în cazul în care sunt coase lumea să nu facă exces de băuturi spirtoase. Știm cu toții că flăcăilor din România nu le ia mult până să dea cu cuțitu-n piatră.

La Livada – restaurant cu grădină am mâncat supă cremă de roșii cu crutoane. Voiam neapărat ceva pe bază de roșii, așa m-am gândit eu că trebuie să-mi încep prima vizită la Livada – restaurant cu grădină. De câte ori îmi era foame, când eram mică și bunica mea nu avea timp de mine, îmi spunea să iau niște pâine și să o mănânc cu sos de roșii. Așa că am ajuns la Livada – restaurant cu grădină și ca orice copil de la țară, m-am străduit să fac ce am învățat acasă.

livada_restaurant_cu_gradina_supa_rosii_crema_crutoane

sursă: urbangourmet.ro

După, am încercat ficăței de pui cu piure, pentru că îmi era foarte poftă, dar nu mi-au plăcut în mod deosebit, iar asta, din cauză că eu îi fac altfel, îi las puțin în lapte înainte.

Cultura Sanda Marin mi-a marcat familia, ce să fac? Parcă le lipsea ceva, dar până la urmă vinul roșu a salvat situația. Și uite că am scris și un clișeu de recenzie culinară. Mereu mi-au plăcut referirile la alimentul, ori ingredientul, care salvează o combinație sau o rețetă.

livada_restaurant_cu_gradina_supa_ficatei_piure

sursă: urbangourmet.ro

Punctul în care superstiția și tradiția întâlnesc contemporanul

,,Nici progresul științelor, nici tehnica sofisticată, nici standardele înalte ale civilizației și nici chiar o cultură desăvârșită nu pot ucide definitiv superstiția. Pentru că ea se situează dincolo de logică și de rațiune și orice tentativă de a o explica în termenii acestora se izbește de zidul neclintit al convingerii personale. Există superstiții arhicunoscute, moștenite de nu se știe când, ivite nu se știe cum, pe care unii le respectă tacit și le transmit mai departe. Există superstiții moderne asortate la cotidianul contemporan. Un singur lucru, esențial, dă viață superstiției și îi asigură o bătrânețe onorabilă: credința în eficacitatea ei.’’- Carmen Mihalache, Credințe și superstiții românești.

livada_restaurant_cu_gradina_detaliu_mar_furculita

facebook.com/restaurantlivada

Motivul central al restaurantului este reprezentat de un măr cu o furculiță în el. Am răsfoit puțin cartea de Credințe și superstiții românești, iar la vrăji am găsit o modalitate prin care, fetele credeau că își pot găsi dragostea adăugând într-o cană cu apă: busuioc, măr ras și o pană de păun, iar această băutură era obligatoriu de luat înainte de a merge la joc.

Majoritatea superstițiilor și obiceiurilor ne par stupide acum, nouă, oamenilor moderni, atât de încrezători în logică și în legea firii, care, de altfel, nu mai are nicio legătură cu supranaturalul. Totuși este reconfortant să te gândești că în trecut oamenii își ghidau existența și își trăiau viețile frumos, cu o atitudine dezarmant de naturală față de ceea ce nouă acum ni se pare absurd și amuzant.

livada_restaurant_cu_gradina_livada

facebook.com/restaurantlivada

La Livada – restaurant cu grădină am simțit din nou nevoia să cred în ceva simplu, să cred că dacă ploua cu grindină se va opri când voi arunca afară o mătură și un topor, să cred că nu era în zadar drumul pe câmp în arșiță cu o găleată în mână, spunând descântece, învățate de la cea mai bătrână văduvă din sat pentru venirea ploii.

livada_restaurant_cu_gradina_ghiveci_codimente

sursă: facebook.com/restaurantlivada

La Livada – restaurant cu grădină te poți simți puțin altfel față de cum o faci în mod normal, îți poți permite luxul de a respira aerul lumii la care nu ai mai apucat să iei parte. E plăcut și e bine să faci un astfel de exercițiu uneori, să nu-ți lași livada propriilor amintiri și senzații să dispară de tot, să o lași să transpară în liniștea unui spațiu frumos, gustând un vin bun și bucurându-te de mâncarea tradițională care are totuși ceva în plus.

Restaurantul Nobori, un colț din Țara Soarelui Răsare

restaurant_nobori_sushi

Da, restaurantul Nobori din Cluj este într-adevăr un “un colț din Țara Soarelui Răsare” care “a prins contur” și s-a metrializat în urmă cu 2 ani, după cum ne-a confirmat managerul restaurantului, Dorin Marchiș. În urma interviului pe care-l vedeți mai jos, am aflat ce însemnă pizza japoneză, cum se construiește meniul Nobori dar și care este politica de fidelizare a clienților.

Când ați deschis restaurantul Nobori și care e conceptul său?

Povestea restaurantului Nobori a început cu mult timp înainte de a se deschide porțile în sens propriu. Cu mulți ani în urmă, am descoperit universul artelor marțiale, am pășit pe calea Aikido-ului și dorința de a cunoaște cât mai mult cultura țării de unde provenea această artă a tot crescut. Am făcut multe deplasări în Japonia și de la un moment dat, gândul că aș putea aduce și în Cluj un colț din Țara Soarelui Răsare a prins contur.

Astfel am deschis Centrul de Artă și Cultură Japoneză și restaurantul Nobori în același timp, într-o însorită zi de septembrie, în 2011. Este un restaurant elegant prin design-ul simplu, care nu abundă în decoruri. Prin faptul că nu este în centrul orașului, ci într-o zonă în care nu sunt multe restaurante, pot spune că cei care ne trec pragul vin special pentru bucătăria japoneză, fie să o descopere, fie să se bucure de ceea ce cunosc deja.

restaurant_nobori_intrare

sursă: facebook.com/nobori.restaurant.cluj.napoca

În meniul Nobori regăsim specialități care nu se întâlnesc în fiecare local cu specific japonez, cum ar fi pizza japoneză. Ce v-a inspirat în alegerea acestor specialități?

Pizza japoneză sau okonomiyaki este foarte populară în Japonia. A nu se confunda cu felul în care este preparată pizza italiană. Blatul pentru okonomiyaki se face din legume, topping-ul se alege în funcție de ce specific vrem să îi dăm: carne de pui, creveți, pește sau doar legume pentru varianta veggie. De asemenea, folosim un sos care se prepară din fructe și legume.

Când construim meniul Nobori, alegem produse care sunt reprezentative bucătăriei nipone, nu neapărat care s-au consacrat deja în România în meniurile altor restaurante cu specific japonez. Sigur că multe produse se pot întâlni în alte locuri, dar acesta nu este criteriul nostru.

restaurant_nobori_meniu_sushi

sursă: facebook.com/nobori.restaurant.cluj.napoca

Ce promoții oferiți clienților dumneavoastră și care sunt metodele prin care vă fidelizați clientela?

Cea mai apreciată zi de către clienții noștri este ziua de vineri pentru că este așa-numita Sushi Day, când multe feluri de sushi au prețuri speciale, reduse cu până la 50%. O altă zi specială este cea de miercuri, când avem oferta All You Can Eat and Drink. Astfel, pentru un preț de 48 de lei se poate servi dintr-un bufet încărcat multe feluri de preparate, atât reci, cât și calde, de la supe, sushi, aperitive, garnituri, carne preparată până la deserturi.

restaurant_nobori_cheese_cake

sursă: facebook.com/nobori.restaurant.cluj.napoca

De asemenea, băuturile sunt din categorii nealcoolice și alcoolice. În afară de acestea două, care sunt de bază și de neclintit, periodic venim cu diverse alte promoții.

Un sistem de fidelizare care a dovedit că funcționează foarte bine este cel de carduri de fidelizare. Avem peste o mie de carduri pentru care aplicăm diverse reduceri în spirit de mulțumire pentru faptul că își petrec mult timp pe terasa noastră sau în interiorul restaurantului Nobori.

Restaurantul Nobori se află în Cluj-Napoca, pe strada Plopilor, numărul 62.

Con mucho gusto: Bolero

restaurant_bolero_cluj_lumanare

Îți stătea bine ca mariachi, industria te-a corupt

Toată lumea a văzut măcar o dată filmul Desperado în regia lui Robert Rodriguez, avându-l în distribuție pe Antonio Banderas. Toți ne amintim celebra melodie El mariachi, care de altfel a devenit un soi de hit, fiind remixată în toate modurile posibile. Imaginați-va atmosfera aceea latino, pe care ți-o inspiră filmul, iar acum imaginați-va că știți foarte bine un cântăreț dintr-o trupă de mariachi. Îl știți bine, v-a cântat de multe ori, v-au plăcut mereu exotismul și senzația de viață pasională care palpita prin muzica lui.

Iar acum, amintiți-va ziua în care v-a spus că s-a lăsat de meserie, că încercă să-și facă intrarea in industria pop. Vă întrebați probabil de ce? Îi stătatea atât de bine, era diferit față de ceilalți oameni pe care îi cunoșteați, obișnuiați să profitați de atmosfera creată de el.

Cam aceasta este senzația pe care restaurantul Bolero mi-a lăsat-o mie în timp. În urmă cu doi, chiar trei ani, intram și auzeam Buika, ceea ce era minunat! Nuanța aceea de roșu, predominantă în interior, atât de bine aleasă, parcă perfectă pentru numele – Bolero – și muzica latino aleasă cu grijă, care nu se auzea ieftin cum tind românii să asocieze muzica latino, erau o continuare perfectă a localului. Spunea alături de celelalte elemente povestea din spate. Era o atmosferă caldă și apropiată de client.

Acum simt locul ca și pe cariera Thaliei, care a îmbătrânit odată cu artista. Ca și cum nu ar fi fost niciodată latină autentic, iar acum cu trecerea timpului e ca și o umbră tristă care se târăște de dragul amintirilor.

restaurant_bolero

sursă: restaurant-bolero.ro

Poziția: un atu

La Bolero obișnuiesc să mănânc des, deoarece în aria aceasta, mai bine spus pe Bulevardul Titulescu, fosta stradă Pata, dar și în împrejurimi, nu găsești foarte multe locuri în care să mănânci sau în care să îți bei cafeaua. Asta dacă nu vrei să îți bei cafeua într-un coafor sau într-o alimentară, locuri care se găsesc din beșug. Dar dacă totuși nu vreți să faceți asta, Bolero e cel mai bun loc, din punctul meu de vedere, acesta fiind și marele lor atu: poziția.

Bolero și-a creat de altfel o linie a clienților, ceea ce e un lucru bun, oamenii se întorc, iar asta sugerează ceva. Din păcate, în același timp poate fi și un dezavantaj, dacă scazi nivelul pentru simplul motiv că și-ai stabilit un target și l-ai permanentizat. Mie îmi lasă pe alocuri senzația de praf, nu praf fizic, ci pur și simplu, o lipsă a noului. Într-un oraș mare trebuie să ții pasul, pentru că altfel vei rămâne în urmă cu vechea faimă ca și Manolete, dacă tot vorbim de cultura latino.

Am avut și experiențe reușite și mai puțin reușite, de cele mai multe ori am comandat feluri de mâncare ,,standard’’, ca să le spun așa, care au cam același gust oriunde, iar asta pentru că eram într-o pauză de o oră de la facultate. De unde tragem concluzia clară că nu aveam cum să-mi comand rață în sos de portocale, urmată de ,,un vin roșu, pentru examenul de după-masă’’. Mi-a plăcut mereu, servirea nu a fost chiar cea mai rapidă, dar pastele sunt delicioase, Știu sună ca un clișeu, când ai criticat un loc, ca să te scoți la final spui: ,,dar pastele sunt delicioase’’, ,,ori salata este fresh’’. Nu e cazul și aici, pastele sunt cu adevărat bune.

restaurant_bolero_wall

sursă:restaurant-bolero.ro

Surse de inspirație infinite, în estetica de inspirașie latino

Mi-a plăcut Bolero de la început, a fost primul restaurant în care am intrat în Cluj și o sa cataloghez perioada actuală, ca fiind doar o perioadă nu foarte bună, din punctul de vedere al stilului și chiar și al tratației, în fond și clienții noi sunt clienți. Cred în locul acesta, pentru că e frumoasă ideea din spate și cred ca e momentul să primească mai multă atenție și un suflu nou. Surse din inspirație sunt infinite pentru un local cu o astefel de poziție, care și-a făcut un soi de istorie alături de clienți. Pornind de la ideea de estetică latino, foarte bine exploatată, cum a fost cea de la Bolero, există pericolul să rămână doar un precedent și nu un restaurant cu continuitate, care abordează această temă.

Ca să intrați puțin în atmosferă, vă las să ascultați această melodie grozavă de la Buika, pe care o auzeam des la Bolero și vă recomand să vedeți filmul Manolete cu Adrien Brody și Penelope Cruz, care arată mai bine ca niciodată.

Fork and Cork, un vis născut din pasiunea pentru mâncarea gustoasă

Fork and Cork cina

După ce am făcut un popas într-unul dintre restaurantele brașovene pe care nu le poți trece cu vederea – Prato, recent ne-am oprit la o poveste cu și despre gust cu managerul restaurantului Fork and Cork din Cluj-Napoca, Gabriel Mărginean. L-am făcut să rememoreze momentele copilăriei, l-am întrebat dacă sunt apreciate părerile clienților și bineînțeles am tras împreună cu ochiul și înspre planurile care privesc viitorul apropiat.

Care este povestea din spatele restaurantului Fork and Cork?

Povestea din spatele Fork and Cork este  lungă. A început acum mulți ani, când,  copil fiind, îmi notam rețetele mamei într-o agendă. Tata m-a întrebat de ce fac asta, ele fiind notate deja în carnețelul  mamei. I-am răspuns că eu îmi voi deschide cândva un restaurant și am și eu  nevoie de secretele ei.

După aproape 23  de ani, din care peste 15 am lucrat în domeniul HoReCa (am început ca spălător de vase la 17 ani și la 25 eram manager al unui club în centrul Clujului) mi-am îndeplinit unul din cele mai mari vise.

Fork and Cork s-a născut din pasiunea pentru mâncarea gustoasă, al cărei  ingredient principal este sufletul, și vinurile de cea mai bună calitate, pe care  prietenii noștri de la Crama Noastră ni le  recomandă cu plăcere oricând.

fork_and_cork_vin

facebook.com/restaurantforkandcork

Care este elementul care vă diferențiază de restul restaurantelor din Cluj-Napoca?

Calitatea, în primul rând, atât a preparatelor culinare, a servirii, a design-ului, a muzicii, cât și a băuturilor. Folosim doar produse de cea mai bună calitate, întotdeauna proaspete și atent alese. Cerem des părerea clienților vizavi de preparatele  noastre și raspunsurile ne bucură de cele mai multe ori.

Care este profilul clientului Fork and Cork?

Clientul Fork and Cork este acela pentru care primează calitatea preparatelor și a servirii, a unei atmosfere relaxate, elegante și  intime deopotrivă.

Fork and Cork - Pere coapte in vin dulce cu sofran si vanilie bourbon

facebook.com/restaurantforkandcork

Cum ajung clienții la dumneavoastră și care este feedback-ul pe care l-ați primit până în prezent?

Recomandările clienților multumiți de serviciile noastre sunt cea mai bună reclamă. Este impresionant cum oamenii vin să încerce diferitele preparate care  le-au fost recomandate de prieteni sau  cunoștințe. Feedback-ul este unul extrem de pozitiv. Cea mai mare satisfacție ne-o dau clienții care se întorc mereu pentru preparatele pe care nu le găsesc la fel de savuroase în alte restaurante din oraș.

Care sunt obiectivele pentru viitor?

Planurile noastre sunt ample și pe termen îndelungat. Intenționăm să introducem produse noi, săptămânal, și să lăsăm clienții să decidă ce și cum va ajunge pe viitorul meniu. Avem multe “Special Request”-uri, pe care le onorăm bucuroși și încântați.

Fork and Cork meniu

facebook.com/restaurantforkandcork

Referitor la evenimente, pregătim în continuare degustări de vin, cognac și whisky, iar în serile calde, intenționăm să organizăm în grădina de vară, câteva evenimente dedicate Cocktail-urilor.

fork_and_cork_cocktail

facebook.com/restaurantforkandcork

Restaurantul Fork and Cork se află în Cluj-Napoca, pe strada Mihai Veliciu, numărul 63.