ramada brasov

Tabiet Cafe and Bistro, bani cheltuiți cu plăcere

sursă: facebook.com/profile.php?id=100006562294366&fref=ts

Și-a zis Dumnezeu: să fie lumină! La scurt timp după, obosit de atâtea “să fie”, a zis că decretează a șaptea zi ca fiind liberă atât pentru el cât și pentru toate viețuitoarele. Inclusiv alea carieriste.

Crescut fiind într-o cultură duminicală greu de combătut, unde duminica era sfântă și caloria era calorie, mă conformez de fiecare dată când vine ultima zi din săptămână peste mine. De obicei, însă, vine și mă ia prin surprindere. Nu știu în ce parte s-o iau: s-o iau către ușă și să bat aceleași drumuri pe care le știu sau s-o iau către living și să fac groapă-n colțar. Ei bine, de data asta am fost aventurier!

Indiana Jones de duminică. Treasure hunting prin centrul Clujului

Am luat mașina și m-am lăsat condus hăpt până-n primul butic care oferă deserturi sub formă de cel puțin prăjitură. Mențiune: mi-am impus că nu voi călca în niciunul dintre cele două mall-uri care flanchează orașul de ambele capete.

N-a fost să fie butic, dar a fost să fie parcare! Ce-i drept, nu atât de aproape de Piața Muzeului pe cât și-ar fi dorit lenea mea, dar suficient de sigură încât să nu mă abat de la gândul că mai departe de Central, pe Barițiu, voi găsi… nimic. Cu inima strânsă, oarecum, pentru că parcasem pe loc de taxi, am trecut strada ilegal, am luat-o pe lângă nemuritoarea poștă, am dat colțul la stânga și ne-am oprit la Francesca. Plin ochi. Și la mese și în rafturi.

Am pozat mental migdalele trase în zahăr ce ieșeau din ceva blat și am hotărât să mergem mai departe, undeva unde, să zicem, n-am mai mâncat nimic care să aibă legătură direct cu glicemia. Și unde aveam loc. Traversarăm piața cât ai zice muzeu, am virat ușor la stânga și ne-am oprit surprinși în dreptul Tabiet Cafe and Bistro. Ne-am uitat unul la altul, apoi într-un sincron deloc exersat vreodată ne-am vârât ochii pe geam să vedem ce-i înăuntru. Era gol. Cu toate astea design-ul zicea că era de intrat.

Între industrial și art nouveau

Am intrat primul, că așa face un domn, m-am uitat fugar prin încăpere și am contabilizat repede: vreo 150 de metri pătrați în care se află un bar măricel, mese, scaune comode și canapele cât pentru puțin peste 50 de persoane și un lavoar în partea stângă, pe care-l vezi chiar de la intrare, și care te face să exclami înăbușit în tine că “ce Doamne iartă-mă caută aia acolo?!”, o plăsmuță care rula hit după hit pe mute și lumină difuză, în mare venită de la becurile care curgeau din țevile de cupru țintuite pe pereții acoperiți de tapetul cu multă textilă-n el. Era ușor desprins la un colț de perete și l-am pipăit ca să-i aflu textura.

sursă: facebook.com/TabietCafe

sursă: facebook.com/TabietCafe

Designul bate undeva între industrial și art nouveau. Toate-s la locul lor, atent puse care pe unde, chiar și boxele de la sistemul audio au fost îmbrăcate în câteva fâșii de tapet, pun însă pariu că petele bine conturate de pe canapele își au locul în cea mai apropiată curățătorie.

tabiet_cafe_bistro_cluj_1

sursă: facebook.com/TabietCafe

Ne-am așezat la geam, în colț, am răsfoit repede meniurile până am ajuns la desert și am simțit cum volumul muzicii coboară ușor. Barmanul a fost pe fază când a simțit că trebuie să ridic vocea ca să mă fac înțeles și a redus volumul decibelilor. Nici nu intraserăm bine și deja trebuia să trec un plus în dreptul localului. Surprinzător, zău. Nu-mi termin bine gândul că mă trezesc cu o domniță de-a stânga mea care, auzind cuvântul “clătite” rostit din capătul celălalt al mesei, reacționează vehement articulând clar și răspicat “clătite puteți face și-acasă, de ce nu încercați un brownie cu înghețată de vanilie?” Hm… a doua bilă albă și niciun reproș major. Întreb ce-i cu piadina nuttella. Vreau s-o pun în dificultate. Mi se explică ce-i piadina. Insist că știu ce-i, nu știu însă cum e cu nuttella. “Nu știți ce-i nuttella?! Nuttella e…” ciocolată dintr-aia tartinabilă, zic; știu, știu, dar cum le combinați? Dați piadina cu nuttella? “Da!” Și gândindu-mă la combinația de sărat, dulce și oregano sau busuioc, plusez cu o cafea și solicit una fără să mai stăruiesc.

Vizionarea meciurilor de orice fel trebuie să rămână în oferta sport barurilor

Tabiet Cafe and Bistro e deschis de prin noiembrie anul trecut, iar spusele barmanului sunt confirmate de una dintre paginile lor de Facebook pe care, printre alte poze nereușite și mesaje care fac anti-campanie de imagine, văd că se organizează și seri tematice care implică vizionări de meciuri. De fotbal, desigur, că doar nu de curling. De ce, nu știu. Simt că i-a răpit deja din farmec acest aspect, din simplul motiv că vizionarea meciurilor de orice fel trebuie să rămână în oferta sport barurilor. Prețurile din meniu, măricele și ele. Par a fi înfrățite cu cele de restaurant, și, în definitiv, după cum bine am citit aici pe site, bistro-urile ar trebui să aibă prețuri mai umane.

Muzică bună-n fundal, care dădea bine cu ambianța, muzică ne-bună la TV, unde Alex Velea își etala cultura străzii, frățiuer! Pe mute. Poate era mai indicat un History Channel sau un Discovery. Ar fi adus un plus ambienței.

Dar cum de nu știam de Tabiet Cafe and Bistro?! Iau telefonul în mână, mă uit la review-urile de pe Foursquare și trag concluzia că totu-i bine. În afară de vreo două comentarii negative pe Google, n-am găsit nimic compromițător.

tabiet_bistro_cafe_foursquaretabiet_cafe_bistro_cluj_recenzii_google

Îmi sting țigara și apare comanda. Brownie-ul cu înghețată de vanilie arăta frustrant de bine în comparație cu piadina mea nuttellată. Timid, iau furculița și fără alte avertismente, mânat de instinctul de mâncău, o îndrept amenințător către farfuria adversă. Rup ușor o bucată de brownie și o asezonez cu înghețata. Brownie gumat, însiropat din abundență dar nu cleios și înghețată aproape bună. Sigur a avut zile mai frumoase, că acum era apa cristalizată-n ea. Nu mă stiu eu cu plating-ul, dar ăsta sigur a fost over-plating la cât de mică a fost farfuria. O țâr’ de frunză pe post de moț care a eșuat “colț” de oval, puțină artă abstractă cu topping roz-roșu pe margine… Gustul, în schimb, plăcut, dar nu memorabil.

urbangourmet.ro by phone

urbangourmet.ro (by phone)

Piadina cu nuttella aproape că mi-a tras țeapă. Tăiam, îmbucam, gustul ce-l așteptam nu-l găseam. Până am ajuns la a nu știu câta bucată și am zis Evrika, frățiuer! Felii bine (pro)porționate, nici subțiri, nici groase, nici sărate, dar dublate de alte surori de-ale lor care ascundeau între ele, exact! Nuttella. Toate, dar toate aveau zahăr pudrat cu care nu m-am înțeles neapărat bine. Toppingul de ciocolată de pe margine mi-aș fi dorit, nu știu de ce că-l cam urăsc, să fie mai mult decât de design. Verdict: piadina cu nuttella deloc foarte dulce, mai mult decât comestibilă decât cred că sună pentru unii dintre voi, dar care mi-aș fi dorit să-mi intrige papilele cu dulcele sărat așteptat de creierul meu!

urbangourmet.ro by phone

urbangourmet.ro (by phone)

Nota am achitat-o în doi timpi și trei mișcări, cu tot cu plecarea barmanului pe terasă la colegă-sa care deținea secretul banilor mărunți. Același barman care n-a simțit că-i pică mâinile dacă, singur fiind dintre ai lui înăuntru, ne-a debarasat masa și ne-a și șters-o de pudra de zahăr pe care n-am apucat s-o trag pe nas!

Bottom line: ce trebuie să rețineți despre experiența mea la Tabiet Cafe and Bistro, pe lângă tot ce am scris până aici, e că au fost 32 de lei cheltuiți cu plăcere. M-aș mai întoarce acolo cu proxima ocazie și, evident, m-aș uita dacă au dispărut petele alea de pe canapele.

City break în Târgu Mureș: Atemporalitatea și chelnerii de La Teo

restaurant_la_teo_targu_mures

Restaurant La Teo, italiano aproape vero

Săpămâna trecută vă spuneam că mă voi întoarce în curând într-un restaurant cu specific italienesc. Am și făcut asta, doar că nu în Cluj, ci în Târgu Mureș.

Am văzut în ultimii ani în revistele glossy, la sugestii de vacanță, faptul că invariabil întâlnim doi termeni: ,,city break’’ și ,,bird watching’’. Adică excursie în alt oraș și uitat după păsări, doar că în engleză. Eu am fost, practic, într-un mic city break și mi-a plăcut, chiar dacă despre Târgu Mureș nu mi-am putut face o părere, neapărat. Mi-a plăcut mall-ul lor din centru, e mai trist decât mall-ul din Deva și credeți-mă, e foarte greu ca ceva să fie mai trist decât mall-ul din Deva. Mi-am petrecut două ore într-o cafenea din mall, care arăta ca și mașina lui Bruce Willis din Al 6-lea element, doar că o variantă portocalie. Din plexiglas.

După care am mai petrecut o jumătate de oră în Diverta, unde am citit 20 de pagini dintr-o carte despre un tip foarte bogat de la Hollywood care avea o cramă de vinuri foarte scumpe și o nevastă frumoasă, dar vinurile i-au fost furate, așa că a angajat un avocat și o expertă în vinuri, care spre mare surprindere a cititorului au sfârșit prin a fi împreună.

După care am căutat un loc în care să mănânc, o prietenă dragă îmi tot spunea despre mâncarea italienească dintr-un restaurant deschis de un tip care își petrecuse foarte mulți ani în Italia și care s-a întors și a deschis un local în care chiar el gătește. Restaurant La Teo e aproape de centru, chiar vizavi de cetate și nu știu de ce, credeam, mai bine spus intuiam, că este un loc mic. Am fost destul de surprinsă să găsesc un restaurant mare, cu o capacitate de 120 de locuri.

Mi-a plăcut foarte tare momentul în care am intrat și știu că e destul de amuzant și deloc elitist, dar când eram prin gimnaziu și citeam tot ce-mi pica în mână, așa îmi imaginam restaurantele în care mergeau oamenii bogați. Într-un bestseller standard din anii ’90, cu femei puternice și bărbați superbi, care ori conduc companii farmaceutice, ori cele mai mari hale industriale de pe 99 de planete, mereu veți găsi un restaurant descris așa: lemn închis la culoare, canapele de piele, poate și tapet, mese de două persoane și muzică bună, care mereu completează discuții.

Știu că sunt o naivă, dar mie chiar îmi crește inima când sunt într-un loc și aud Ella Fitzgerald, aș putea la fel de bine să-mi scot toți banii și să îi dau oricui pune muzica ei în restaurante.

De ce contează muzica?

Dacă tot povesteam despre muzica de Kiss FM de la Piazzetta și de televizorul care era pus pe MTV, aici am rămas plăcut surprinsă, pentru că TV-ul era lăsat pe Paprika TV și aveam senzația că muzica mergea așa de bine cu lemnul de cireș (pentru care aș fi băgat mâna în foc că e de nuc), de parcă ieșea din el și plutea cumva pe suprafața lui.

Pentru mine contează foarte mult muzica într-un loc, știu ce îmi place să aud și care sunt combinațiile universal valabile cu ajutorul cărora nu ai cum să dai greș într-un local. Nu înțeleg de ce nu sunt proprietarii mai atenți la asta, nu spun că mă duc într-un restaurant să ascult jazz și să servesc crenvuști cu muștar (ca anumite vedete autohtone), dar apreciez momentul în care iau paharul de vin în mână, discut cu cineva și aud discret note frumoase.

restaurant_la_teo_targu_mures_2

sursă: lateo.ro

Așteptarea nu înseamnă mereu meditație

A sosit momentul să comandăm, a sosit ca și returnările pe proiecte europene, mai încet că drumurile sunt lungi și opririle dese. Meniul este tot complet în italiană, îl puteți găsi și pe site, este același.

Eu mi-am comandat Orata al cartoccio, adică doradă la cuptor cu cartofi, roșii, măsline și capere. După o vreme bună de când am făcut comanda chelnerul a venit să mă anunțe că au doradă, doar că e la un alt gramaj mai mare – 400 de grame – și că pot să iau biban. A insistat puțin, așa că mi-am zis că e ok orice fel de pește, atâta vreme cât nu se transformă înapoi în pâine. Persoana care m-a acompaniat a zis că-i face cu ochiul fusilli tonno e olive și a comandat în consecință.

Apoi am așteptat o vreme bună până a fost gata comanda, peste jumătate de oră. Peștele, care dacă a fost proaspăt pescuit își justifică întârzierea, a avut cam același gramaj (deci am fost avertizată degeaba), dar ca și gust și consistență nu am nimic de reproșat, a fost într-adevăr foarte bun cu totul.

Pe urmă au urmat alte perioade de așteptare și în general așteptarea serviciilor într-un restaurant nu e ca și așteptarea în dragoste, când ți-e dor și ai parte de o așteptare frumoasă și incitantă. Nu. E doar iritant să fii rugat să aștepți după factură încă 20-30 de minute, după ce timpul estimat doar comenzii și ,,servirii’’ (cum ar spune foarte corect românii) a depășit o oră jumătate și nu din cauză că ai mestecat cu un singur dinte valid, ci pentru că pur și simplu în anumite locuri personalul e ceva mai atemporal.

În schimb, eu mereu admir locurile în care vinul se servește în pahar de vin, dacă tot vorbea Kata despre pahare săpămâna trecută. Știu e foarte trist că ajungi să apreciezi că primești vinul în paharul care îi este destinat, dar din păcate sunt o mulțime de restaurante, în care acest lucru banal nu se întâmplă încă. La restaurant La Teo, s-a produs surpriza: vinul alb a fost pus în paharului lui.

Dacă stau bine să analizez, nu cred că masa de două persoane, care a ajuns undeva la 80 de lei, și-a meritat banii.

Nu a fost neapărat cea mai relaxantă experiență. Aș vrea ca într-o zi să mă întorc și personalul să-și fi schimbat atitudinea, cam pe măsura spațiului și a mâncării, nu de alta, dar e păcat ca atunci când premisele sunt atât de bune, concluzia să nu fie tocmai în același ton.

Dacă lucrurile se vor întâmpla la fel în orice oraș din România sau cu orice restaurant italienesc, atunci voi transforma următorul city break în bird watching, presupun că așteptarea unei păsări e ceva mai incitantă, decât cea a unui bon fiscal cu factură atașată. Se pare că și un restaurant italienesc cu mai multe aprecieri pozitive se lasă așteptat, probabil că a făcut un country break și din acest motiv nu îl găsesc sau poate nu am ajuns eu unde trebuie deocamdată și vreau să cred că despre asta trebuie să fie vorba.