ramada brasov

Cine, dacă nu Anda Călinici? – Workshop de macarons pe 25 ianuarie în Cluj-Napoca

Macarons de la Anda Călinici

O delicatesă franțuzească cu un indice de popularitate în creștere, are un procedeu complicat de realizare, dar și un aspect fabulos.  Este deja vedetă pentru orice eveniment classy, care își propune să transmită ceva diferit, pentru a-și surprinde invitații. Mica bijuterie delicioasă poate constitui cadoul perfect pentru pasionații de dulcegării, dar în special poate fi desertul preferat al fetelor. În doze mici, aranjate în cutii colorate, legate cu panglici satinate, macarons-urile sunt foarte girly și întotdeauna se declanșează o întreagă isterie pe seama lor. Nu ai cum să nu te îndrăgostești de ele, mai ales datorită gustului lor unic.

Eu întodeauna le-am considerat un răsfăț și știm cu toții, faptul că răsfățul vine doar cu ocazii speciale sau în orice caz, mai rar, iar asta pentru că, dacă ne-am urma capriciile în fiecare zi, am ajunge să fim niște mofturoși grăsuți.

Desertul preferat al Caterinei de Medici

Macarons de la Anda Călinici

Matematică, știință, spuneți-i cum doriți, pentru că, în fond, tot macaron este. Un desert chic căruia i s-a disputat originea între italian și franțuzesc. Mulți tind să creadă că are preponderent origini franțuzești și atunci de ce i-am contrazice? Unele povestioare spun că acest desert s-a bucurat de o largă apreciere încă din 1547, când Caterina de Medici, pentru nunta sa cu cu Henric al-II-lea, regele Franței,  și-ar fi adus bucătarii italieni, împreună cu rețeta originală a  acestui desert fabulos.

Echilibrul perfect între interior și exterior

 Desert individualizat, cu o personalitate colorată și unică, poate fi grozav lângă o ceașcă de cafea sau dacă ocazia e mai importantă,  lângă un pahar de șampanie. Macarons au la bază pudră de migdale, albușul de ou și restul de ingrediente care pot varia de la caz la caz pentru crema personalizată. Are un înveliș delicat, crocant la exterior și moale în interior. Crema din interior trebuie să fie parfumată și plină de savoare.  Este un echilibru perfect între interior și exterior, pentru că la sfârșit aceasta ți se va topi în gură. Pornind de la combinațiile obișnuite cum ar fi aroma de trandafir, de lămâie, fistic și ajunge până la combinații curioase, numai bune de gustat, cum ar fi sortimentele de ceai verde, caramel sărat, iasomie sau portocală roșie și ghimbir, toate duc rafinamentul și pasiunea la cele mai înalte și dulci standarde.

Macarons de la Anda Călinici

Cine, dacă nu Anda Călinici?

Și ce persoană ar fi mai îndreptățită să ne vorbească despre macarons, dacă nu Anda Călinici? Pentru că foarte multă lume îi iubește rețetele și orice altă minune care se formează în laboratorul ei, Anda a hotărât că este momentul să vorbească mai mult despre munca ei. Astfel, a prins viață conceptul unui workshop de macarons, care a stârnit zeci de reacții și a entuziasmat o mulțime de oameni. Pe data de 25 ianuarie, începând cu ora 11:00, timp de 4 ore, Anda Călinici le va vorbi celor 10 oameni prezenți, despre întregul proces care stă în spatele acestui desert atât de dorit.

Când Anda a acceptat invitația de a susține un workshop la Sweet Days mi-am spus că lumea începe să devină mai dulce, acum că am confirmarea că va susține propriul său workshop complex, am convingerea că lumea nu a devenit doar mai dulce, ci și mai bună.

Sursă foto: www.andaoana.ro

Kaja Tanya, mic tratat de prietenie multiculturală

kaja_tanya_cluj_meniu

Asta a fost experiență păstrată de mine pentru mine, dar azi, dintr-un pustiu de bine, m-am hotărât să renunț la egoism și să o împărtășesc cu voi.

Cum accesele de spontaneitate mă lovesc brusc, cam rar și ireversibil, mi-am exprimat sincer și ferm lipsa de interes pentru petrecerea timpului în propria-mi bucătărie în schimbul unei combinații fericite, îmi doream eu, între un prânz târziu și o cină gustuoasă. Cum greu mai renunț la ceva din moment ce mi-am propus, dar împinsă mai mult de lipsa acută a vreunei idei salvatoare și a inițiativei în bucătărie, mi-am zis să canalizez inițiativa spre un restaurant din oraș.

Și nu mi-am ales o zi mai bună, decât una cu iz tomnatic, cu ploi mărunte și interminabile, așa cum au fost cele din imediata noastră apropiere temporală, dacă stați să vă amintiți puțin, asta dacă nu cumva soarele din ultimele zile v-a păcălit atât de tare încât să aveți impresia că afară e vreo vară-hibird în ediție limitată.

Karma it’s a bitch!

Desigur că soarta are propriile metode de răsplată pentru toată lumea, dar nu am înțeles exact de ce m-a luat la bani mărunți tocmai pe mine.

Am făcut documentarea de acasă, am stabilit traseul optim din punct de vedere al timpului personalizat pentru calitatea drumurilor din Cluj, de parcă urma să plec în expediție nu să iau cina pe undeva prin centru. Eram eu și redescoperirea orașului. Entuziasmul meu avea să se sfârșească în mod brutal și fără să mă anunțe. Bucurându-mă de experiența nemaipomenită ,,mergând prin ploaie fără umbrelă” (asta pentru că am renunțat demult la ea deoarece în copilărie o pierdeam tot timpul) și ajungând la locul știut… “fatalitate!” locul nu mai există.

Informațiile pe care l-am găsit eu pe pagina celor de la Picccadilly Pies and Wine sunt cam vechi. Ajunsă acolo constat că locul fizic există (că doar nu s-a apucat nimeni încă să dărâme clădiri vechi de pe strada Inocențiu Micu Klein), însă sub cu totul alt nume și cu totul alt concept. Puțin timorată, însă mai degrabă preocupată de ploaie, pornesc către restaurant Via care se afla în imediata mea apropiere. Nu găsesc loc. O fi fost din cauză că mi-am dorit să fiu spontană sau din cauză că era ora 20.00? Probabil o combinație bine dozată între cele două.

Nu e mare supărare, așa că pe aceeași stradă găsesc rapid restaurantul Kaja Tanya, resturant express, după cum văd scris cu litere de-o schioapă chiar la intrare. Nu e tocmai un restaurant ceea ce am găsit înăuntru, în sensul că e cel mai mic restaurant pe care l-am văzut. Cu două mese și alte câteva locuri la bar care pot fi adaptate, e chiar un restaurant atipic.

Locuri mici, așteptări mari

Consultând meniul scris cu creta pe tablă ce venea cumva în extensia celui tradițional, nu pot să nu observ motivele din folclorul maghiar de pe pereți.

kaja_tanya_cluj_2

sursă: facebook.com/kajatanya

Îmi aduc aminte de ,,Poveștile din Folclorul Maghiar” pe care le vizionam fascinată în copilărie, dar asta e cu totul altă poveste. Un lucru de remarcat care nu poate fi trecut cu vederea este acel ceva pe care îl au toate locurile mici. De parcă “mic” ar fi sinonim aproape întotdeauna cu familiar și călduros. Mă hotărasc greu la ce anume îmi doresc să mănânc și aleg, pentru început, guacamole cu pâine prăjită. Iată că dacă numele locului și motivele din decorațiuni sunt maghiare, mâncarea e ceva mai mult decât atât pentru că nu cred să aibă vreun specific bine delimitat.

Am fost puțin dezamăgită pentru că mă așteptam să mănânc guacamole cu bucăți întregi de avocado și nu sub formă de pastă, dar bănuiesc că 2 experiențe nu ar trebui să fie identice, altfel nu aș mai avea nimic de învățat din ele.

kaja_tanya_cluj_3

sursă: facebook.com/kajatanya

În timp ce mă mai dumiresc eu în legătură cu acest loc, deja încep să apară oameni unul câte unul să se așeze la celelalte 2 mese rezervate. Atmosfera de la Kaja Tanya se înviorează, oamenii vorbesc tare, râd, vin și salută gazda din bar, căci așa mi s-a părut că s-a comportat cea de acolo în tot timpul în care mi-am așteptat felul principal. Mi-a plăcut grozav de mult acest aspect pentru că în momentul în care te afli în mijlocul unei astfel de atmosfere, înconjurat de astfel de oameni, e imposibil să nu rezonezi imediat cu sentimentul de apartenență chiar dacă oamenii aceea îți sunt niște necunoscuți. Îmi place pentru bizarul situației de la început, și mai apoi pentru cum reușește să te facă să te simți în largul tău.

Mai departe am ales curry de năut cu orez și chiar m-a surpins cantitatea porției. Mă așteptam la iute, dar am rămas suprinsă și de acest detaliu. Îmi place foarte mult năutul, dar nu știu dacă l-aș mai încerca în această combinație ca la Kaja Tanya.

And the award goes to…

Ajung la desert. Mai exact la brownies cu înghețată care, de altfel, împreună au fost piesa centrală. Știu, era foarte previzibil, dar grozavă previziune! Înghețata de vanilie se combina perfect cu blatul de brownie “home made” și cu ciocolată fierbinte din interior. Consistența blatului a fost plăcută, iar cu înghețata de vanilie nu s-au zgârcit la calitate și nici la cantitate.

sursă: facebook.com/kajatanya

sursă: facebook.com/kajatanya

Cu riscul de a mă repeta, trebuie să zic că atmosfera era tare tare plăcută și oamenii tare frumoși, o mică comunitate pestriță și prietenoasă ce creștea pe măsură ce felurite persoane se tot strângeau înăuntru. Meniul e foarte posibil să nu mai fie același pentru că am observat că se schimbă mai mereu.

La Kaja Tanya seara mea s-a încheiat în cel mai plăcut mod și am ieșit de acolo simțându-mă mai bine. Chiar dacă afară ploaia nu se oprise,  dar nici nu mai conta.

Tabiet Cafe and Bistro, bani cheltuiți cu plăcere

sursă: facebook.com/profile.php?id=100006562294366&fref=ts

Și-a zis Dumnezeu: să fie lumină! La scurt timp după, obosit de atâtea “să fie”, a zis că decretează a șaptea zi ca fiind liberă atât pentru el cât și pentru toate viețuitoarele. Inclusiv alea carieriste.

Crescut fiind într-o cultură duminicală greu de combătut, unde duminica era sfântă și caloria era calorie, mă conformez de fiecare dată când vine ultima zi din săptămână peste mine. De obicei, însă, vine și mă ia prin surprindere. Nu știu în ce parte s-o iau: s-o iau către ușă și să bat aceleași drumuri pe care le știu sau s-o iau către living și să fac groapă-n colțar. Ei bine, de data asta am fost aventurier!

Indiana Jones de duminică. Treasure hunting prin centrul Clujului

Am luat mașina și m-am lăsat condus hăpt până-n primul butic care oferă deserturi sub formă de cel puțin prăjitură. Mențiune: mi-am impus că nu voi călca în niciunul dintre cele două mall-uri care flanchează orașul de ambele capete.

N-a fost să fie butic, dar a fost să fie parcare! Ce-i drept, nu atât de aproape de Piața Muzeului pe cât și-ar fi dorit lenea mea, dar suficient de sigură încât să nu mă abat de la gândul că mai departe de Central, pe Barițiu, voi găsi… nimic. Cu inima strânsă, oarecum, pentru că parcasem pe loc de taxi, am trecut strada ilegal, am luat-o pe lângă nemuritoarea poștă, am dat colțul la stânga și ne-am oprit la Francesca. Plin ochi. Și la mese și în rafturi.

Am pozat mental migdalele trase în zahăr ce ieșeau din ceva blat și am hotărât să mergem mai departe, undeva unde, să zicem, n-am mai mâncat nimic care să aibă legătură direct cu glicemia. Și unde aveam loc. Traversarăm piața cât ai zice muzeu, am virat ușor la stânga și ne-am oprit surprinși în dreptul Tabiet Cafe and Bistro. Ne-am uitat unul la altul, apoi într-un sincron deloc exersat vreodată ne-am vârât ochii pe geam să vedem ce-i înăuntru. Era gol. Cu toate astea design-ul zicea că era de intrat.

Între industrial și art nouveau

Am intrat primul, că așa face un domn, m-am uitat fugar prin încăpere și am contabilizat repede: vreo 150 de metri pătrați în care se află un bar măricel, mese, scaune comode și canapele cât pentru puțin peste 50 de persoane și un lavoar în partea stângă, pe care-l vezi chiar de la intrare, și care te face să exclami înăbușit în tine că “ce Doamne iartă-mă caută aia acolo?!”, o plăsmuță care rula hit după hit pe mute și lumină difuză, în mare venită de la becurile care curgeau din țevile de cupru țintuite pe pereții acoperiți de tapetul cu multă textilă-n el. Era ușor desprins la un colț de perete și l-am pipăit ca să-i aflu textura.

sursă: facebook.com/TabietCafe

sursă: facebook.com/TabietCafe

Designul bate undeva între industrial și art nouveau. Toate-s la locul lor, atent puse care pe unde, chiar și boxele de la sistemul audio au fost îmbrăcate în câteva fâșii de tapet, pun însă pariu că petele bine conturate de pe canapele își au locul în cea mai apropiată curățătorie.

tabiet_cafe_bistro_cluj_1

sursă: facebook.com/TabietCafe

Ne-am așezat la geam, în colț, am răsfoit repede meniurile până am ajuns la desert și am simțit cum volumul muzicii coboară ușor. Barmanul a fost pe fază când a simțit că trebuie să ridic vocea ca să mă fac înțeles și a redus volumul decibelilor. Nici nu intraserăm bine și deja trebuia să trec un plus în dreptul localului. Surprinzător, zău. Nu-mi termin bine gândul că mă trezesc cu o domniță de-a stânga mea care, auzind cuvântul “clătite” rostit din capătul celălalt al mesei, reacționează vehement articulând clar și răspicat “clătite puteți face și-acasă, de ce nu încercați un brownie cu înghețată de vanilie?” Hm… a doua bilă albă și niciun reproș major. Întreb ce-i cu piadina nuttella. Vreau s-o pun în dificultate. Mi se explică ce-i piadina. Insist că știu ce-i, nu știu însă cum e cu nuttella. “Nu știți ce-i nuttella?! Nuttella e…” ciocolată dintr-aia tartinabilă, zic; știu, știu, dar cum le combinați? Dați piadina cu nuttella? “Da!” Și gândindu-mă la combinația de sărat, dulce și oregano sau busuioc, plusez cu o cafea și solicit una fără să mai stăruiesc.

Vizionarea meciurilor de orice fel trebuie să rămână în oferta sport barurilor

Tabiet Cafe and Bistro e deschis de prin noiembrie anul trecut, iar spusele barmanului sunt confirmate de una dintre paginile lor de Facebook pe care, printre alte poze nereușite și mesaje care fac anti-campanie de imagine, văd că se organizează și seri tematice care implică vizionări de meciuri. De fotbal, desigur, că doar nu de curling. De ce, nu știu. Simt că i-a răpit deja din farmec acest aspect, din simplul motiv că vizionarea meciurilor de orice fel trebuie să rămână în oferta sport barurilor. Prețurile din meniu, măricele și ele. Par a fi înfrățite cu cele de restaurant, și, în definitiv, după cum bine am citit aici pe site, bistro-urile ar trebui să aibă prețuri mai umane.

Muzică bună-n fundal, care dădea bine cu ambianța, muzică ne-bună la TV, unde Alex Velea își etala cultura străzii, frățiuer! Pe mute. Poate era mai indicat un History Channel sau un Discovery. Ar fi adus un plus ambienței.

Dar cum de nu știam de Tabiet Cafe and Bistro?! Iau telefonul în mână, mă uit la review-urile de pe Foursquare și trag concluzia că totu-i bine. În afară de vreo două comentarii negative pe Google, n-am găsit nimic compromițător.

tabiet_bistro_cafe_foursquaretabiet_cafe_bistro_cluj_recenzii_google

Îmi sting țigara și apare comanda. Brownie-ul cu înghețată de vanilie arăta frustrant de bine în comparație cu piadina mea nuttellată. Timid, iau furculița și fără alte avertismente, mânat de instinctul de mâncău, o îndrept amenințător către farfuria adversă. Rup ușor o bucată de brownie și o asezonez cu înghețata. Brownie gumat, însiropat din abundență dar nu cleios și înghețată aproape bună. Sigur a avut zile mai frumoase, că acum era apa cristalizată-n ea. Nu mă stiu eu cu plating-ul, dar ăsta sigur a fost over-plating la cât de mică a fost farfuria. O țâr’ de frunză pe post de moț care a eșuat “colț” de oval, puțină artă abstractă cu topping roz-roșu pe margine… Gustul, în schimb, plăcut, dar nu memorabil.

urbangourmet.ro by phone

urbangourmet.ro (by phone)

Piadina cu nuttella aproape că mi-a tras țeapă. Tăiam, îmbucam, gustul ce-l așteptam nu-l găseam. Până am ajuns la a nu știu câta bucată și am zis Evrika, frățiuer! Felii bine (pro)porționate, nici subțiri, nici groase, nici sărate, dar dublate de alte surori de-ale lor care ascundeau între ele, exact! Nuttella. Toate, dar toate aveau zahăr pudrat cu care nu m-am înțeles neapărat bine. Toppingul de ciocolată de pe margine mi-aș fi dorit, nu știu de ce că-l cam urăsc, să fie mai mult decât de design. Verdict: piadina cu nuttella deloc foarte dulce, mai mult decât comestibilă decât cred că sună pentru unii dintre voi, dar care mi-aș fi dorit să-mi intrige papilele cu dulcele sărat așteptat de creierul meu!

urbangourmet.ro by phone

urbangourmet.ro (by phone)

Nota am achitat-o în doi timpi și trei mișcări, cu tot cu plecarea barmanului pe terasă la colegă-sa care deținea secretul banilor mărunți. Același barman care n-a simțit că-i pică mâinile dacă, singur fiind dintre ai lui înăuntru, ne-a debarasat masa și ne-a și șters-o de pudra de zahăr pe care n-am apucat s-o trag pe nas!

Bottom line: ce trebuie să rețineți despre experiența mea la Tabiet Cafe and Bistro, pe lângă tot ce am scris până aici, e că au fost 32 de lei cheltuiți cu plăcere. M-aș mai întoarce acolo cu proxima ocazie și, evident, m-aș uita dacă au dispărut petele alea de pe canapele.

Sanda Marin, gustul mâncării de acasă

sanda_marin_reteta_clatite

În perioada comunistă, foarte puține erau casele în care să nu existe Cartea de bucate semnată de Sanda Marin. Îmi amintesc și acum verile din vesela-mi copilărie, și nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la murături, dulcețuri, siropuri, mereu le asociez cu cartea Sandei Marin.

Sanda-Marin

sursă: eroiiromanieichic.ro

Bunica mea e genul de om care atunci când te vede are pregătită deja o treabă pentru tine, e atât de spontană în livratul sarcinilor, încât mă gândesc că și la 80 de ani ar fi putut să îi conducă campania lui Obama. Una dintre sarcinile mele veșnice, pentru că îndemânatică ca și fetițele din cărți nu eram, era aceea de a-i da ,,sandamarinu’’ din sertar. Era o carte verde, mare, cu un cotor lipit. Îmi plăcea mult, pentru că ediția aceea veche avea mult mai multe desene, iar eu îmi exersam cititul în bucătăria care mirosea a ardei copți și busuioc.

carte-de-bucate-editia-a-xiv-a-revizuita-de-sanda-marin-1946

sursă: anticariat-unu.ro

Doi ani de zile ne-a spus bunica noastră, mie și surorii mele că i-am pierdut cartea, pentru ca în cele din urmă să o primească cadou de Crăciun, nu de alta, dar mai erau rețete pe care nu le știa încă pe de rost, două, trei așa.

O să auziți de la foarte multă lume teoria potrivit căreia Sanda Marin ar fi fost bărbat. Un mic rezultat al propagandei comuniste probabil. Sanda Marin nu a fost bărbat, ci femeie, iar numele său adevărat a fost Cecilia Maria Zapan, născută Simionescu. S-a născut la Iași în decembrie 1900, într-o familie care făcea parte din lumea bună a orașului, tatăl său, Ion Simionescu a fost academician, iar mai apoi președintele Academiei Române până în 1944 la moartea sa. Cecilia Maria Zapan a avut parte de cea mai bună educație, vorbea fluent germana, engleza și franceza, iar de-a lungul vieții a fost o persoană extrem de activă.

Gusturile se discută, uneori se și educă

După Marea Unire de după 1918, bucătăria românească pășește în epoca ei cu adevărat modernă. La sfârșitul secolului al XIX-lea, în marile orașe ale țării apare o rețea de restaurante, un curent nou și surprinzător pentru românii încă neaoși. România cunoaște începuturile gastronomiei ca și artă, nu doar a hranei pentru supraviețuire, în cea mai mare parte a timpului. A fost, dacă putem să îi spunem așa, cu adevărat o perioadă fusion, deoarece bucătari aduși din Franța, ori din alte țări germanice și-au adaptat stilul sub influența bucătăriei autohtone.

Un moment foarte important al urbanizării bucătăriei românești a fost reprezentat de intervenția unor oameni din elita culturală, care la rândul lor influențați de noua deschidere occidentală, încep să prețuiască mult mai mult gustul și estetica mâncărurilor.

sanda_marin_bucurestiul_vechi

sursă: bucurestifm.ro

Cecilia Maria Zapan s-a căsătorit cu chimistul Mihai Zapan în anul 1925, iar imediat după, a plecat la Paris. La începutul anilor 30, nemulțumită fiind de cărțile de bucate care se găseau în România, a hotărât să scrie chiar ea o carte, dar care să nu cuprindă doar rețete, ci și sfaturi pentru tinerele gospodine. Neîncrezătoare în felul în care va fi primită, ea a hotărât să folosească un pseudonim, pentru a nu lega numele tatălui său de o simplă carte de bucate. De la apariția sa din anul 1936, până în 1939 apăruseră deja patru ediții.

Cartea a fost un adevărat succes! Conținea și poze și schițe care ilustrau felul în care să întinzi foaia de plăcintă, ori cum să-ți dai seama dacă oul e fiert, un fel de DIY (Do It Yourself) vintage.

Involuția conținutului

Cartea de bucate gândită de Sanda Marin a fost cu siguranță o revelație pentru România acelor vremuri, majoritatea rețetelor fiind moldovenești, culese mai ales din casele bogate cu bucătărese, dar se găseau și rețete din Ardeal, Muntenia și Oltenia. Multe alte rețete erau venite din bucătăriile străine, fiind foarte la modă, cum spuneam și mai sus, altele fiind luate din meniul restaurantelor Capșa, ori Continental.

Ca o mică paranteză, deoarece e relevant pentru bucătăria din acele vremuri, trebuie să vă amintesc că unul dintre motivele pentru care Bucureștiul a fost numit Micul Paris, a fost și datorită Casei Capșa. Fiind stabiliment total (cofetărie, restaurant, hotel), Casa Capșa, înființată de Grigore Capșa s-a impus datorită creativității gastronomice de care dădea dovadă bucătăria.  Grigore Capșa efectua frecvent călătorii inspiraționale în toată Europa, de unde se întorcea atât cu ingrediente noi, cât și cu idei, astfel reușind să combine într-un mod fericit Bizanțul și Rusia cu brânzeturile și vinurile românești.

Revenind la subiectul nostru, Cartea de bucate a Sandei Marin a avut foarte mult de suferit odată cu venirea comunismului. Fiind considerată mult prea opulentă, s-au reeditat alte două ediții, una austeră și alta combinată. În raport cu ediția originală, ,,cea bogată’’, multe rețete s-au scos, cum ar fi: salata de icre negre, gelatina de curcan, Chateaubriand și Bouillabaisse și multe altele printre care și cozonacii moldovenești. Acestea au fost considerate a fi probabil prea fastuoase pentru omul de rând, astfel s-au introdus o serie de feluri ,,economice’’, precum salata de piure de fasole, ori ciorbe și supe făcute dintr-un anumit tip de zarzavat (varză, urzici, ștevie).

sandra_marin_carte_de_bucate_editia_a_2_a

sursă: fundatiacaleavictoriei.ro

În fond era și firesc ca multe să fie scoase, având în vedere faptul că gospodinele nu puteau găti cu ingrediente pe care nu le aveau, ca o consecință, de la ediția ,,bogată’’ la restul, multe ingrediente au fost modificate: tonul, de exemplu, a ajuns pește în ulei, salata rusească nu a mai avut variantele cu șuncă, ori cu pește, șunca fiind oricum eliminată din majoritatea rețetelor, însă spre ,,bucuria’’ tuturor a fost înlocuită în mod nu prea fericit cu parizerul.

Paradoxal, capitolul despre vânat nu a fost scos din nicio ediție, ceea ce e logic, având în vedere că în orice casă comunistă ai fi intrat, ar fi fost foarte posibil să găsești pe masă pulpă de căprioară la tavă, ori intestine de sitar. Celelalte modificări au fost mai mult ideologice, trimiterile spre bucătăria altor țări (în afară de Rusia, desigur) au fost modificate radical. De exemplu, Studentenbort s-a transformat în prăjitură cu pesmet, sosul olandez și sosul franțuzesc s-au transformat în sos de unt, respectiv sos de făină cu ou, iar lista poate continua.

De departe, schimbarea mea preferată a fost cea a tortului Napoleon, care avea să se numească tort marmorat sau tot în această categorie crema Bibescu numită ulterior cremă de castane.

Bucătăria fusion, înaintea tuturor

Ideea autoarei Sanda Marin a fost una foarte practică, aceea de a le influența pe românce să gătească mai evoluat, dar folosindu-se de ingrediente care se găseau la noi în țară. Primele patru ediții (1936-1939) cuprindeau rețete fastuoase, dar și rețete sărace, feluri scumpe, dar și feluri economice. Cartea a avut un asemenea succes tocmai datorită acestei combinații fericite, pe care autoarea a știut să o exploateze, ea însăși precizând de multe ori în cercurile restrânse de prieteni, că ar avea nevoie de o educație mai avansată în ceea ce privește estetica mesei.

Noi putem doar să admirăm cu drag, după muți ani, felul în care gândea o româncă acum aproximativ 80 de ani și ne mai putem bucura și de gustul cremei de doboș, care în fiecare casă parcă e la fel. Că tot veni vorba, tortul Dobos a fost printre singurele feluri căruia i-a fost menținut numele creatorului, devenit ulterior substantiv comun (doboș) .

sanda_marin_tort_dobos

sursă: culinar.bzi.ro

Oricum ar fi, sandamarinu nu este doar cartea, este gustul copilăriei, oricât de clișeistic ar suna, este gustul mâncării de acasă și mirosul bucătăriei de la bloc.

Povestea din spate este mult mai elegantă, iar dacă ne cuprinde melancolia vizavi de ceea ce ar fi putut să fie estetica în gastronomia românească fără amprenta comunismului, putem să ne consolăm cu faptul că avem probabil cea mai fusion bucătărie. Și nici măcar nu ne-am străduit.